Mărturisesc. Am furat o carte de la Biblioteca orașului. Aproape că nu îmi e rușine. Era de Nichita Stănescu. Nichita Stănescu, înțelegeți? L-am lipit de inimă, pe sub palton și l-am zdrobit de sânul stâng, care îmi zvâcnea de frică să nu mi-l ia cineva. Ah, Nichita Stănescu, înțelegeți?
Îngerul cu părul blond și ochii albaștri, înalt și zvelt, cu o umbră de zâmbet politicos pe figură, care avea la mână ceasul de auzit și ochelarii de micșorat timpul, uluitor și mirabil, nu om, ci poezie, nu om, ci cuvânt, nu om ci ființă fragmentată în nesfârșite substantive și dialoguri intime între măreție și infinit. Un curcubeu cu picioare lungi, curbat deasupra sufletelor. ”Poetul atât de măreț încât în versurile lui nu-l descoperim pe el, ci pe noi însiși”.
Nichita ne-a învățat despre foamea de zbor, despre pâinea sufletului, ne-a dăruit starea eternă, ne-a spintecat fruntea cu doruri, orașe în flăcări, cu fioroase și înfrigurătoare lumini, ne-a plimbat prin mirosul de viață ”pe care-l are secunda”. Nichita ne-a învățat despre iubire, oh, căci noi, oamenii, suntem ca pepenii verzi: roșii pe dinlăuntru, atât de roșii încât doi suntem mereu prea mulți. Cămătarul neliniștii, îl căutam uneori plină de dor și răni ca să mă înec într-un și mai dor și și mai răni. ”Taie-mă, dracului, odată în două, ca să fim doi!” Ca apoi să mă îmbrățișeze în valuri de duioșie cu snoave binefăcătoare și plămădiri de vers. Avea puterea obsesivă de-a mă face să nu mai știu de cine sunt îndrăgostită, de iubitul meu sau de Nichita Stănescu.
Nichita umbla prin mine sau eu umblam prin Nichita, ca într-o fântână adâncă, paralelă cu orizontul, nesfârșită. Nedrept de plină cu dor de dragoste, cu pereți halucinanți, de oglindă. Când intri în poezia lui Nichita, te avertizez, ești spălat cu pietre și capcane candide. Nu există alt mod. Și niciodată nu ieși așa cum ai intrat.
M-au fascinat, nu o dată, poeziile caligrafiate de el. Scrisul lui elegant, viguros și întotdeauna… lizibil. Abaterile sale de la normele ortografice, sacrificând uneori punctul, turtind în minusculă litera de început de vers , refuzând virgulele sau ambiționându-se uneori să umple un cuvânt neterminat repetându-i o silabă, obligându-ne uneori la recitire. Poezia lui ne-o întinde stoarsă, ca un fagure, păstrând doar ultimul strop de miere, căruia dacă-i urmărim cursul, găsim un miez atât de dulce și ascuns, încât nici nu ne mai miră că nu l-am gustat de la început. Nichita nu folosește cuvinte mari fără acoperire, iar jupuirea luminii are mereu un rost. ”Ne plouă câteodată, ne ninge uneori.”
”El e fragil
el are o mie de griji și necazuri
el se reazimă vesel de vitrinele primăverii
cu un bilet de amor la butonieră.
El e o rană mică a primăverii
o lingi puțin și trece.”
(Florin Mugur – Martie, 1983 – Zece poeme pentru Nichita Stănescu)
Pentru că într-o zi ca asta, de 31 martie 1933, cu o primăvară falsă în noi, s-a ivit un Nichita Stănescu. Azi mă încearcă un fel de melancolie, un fel de tristețe, un fel de gol, un fel de dorință ce înflorește în mine neclar. ”Un fel de dor de a rămâne pe loc, dor de a rămâne pe loc, dorul dorului de a rămâne pe loc.” Nichita a rămas pe loc și nu știu lumea de ce a mai putut continua așa, cu ceva rupt în cuvintele limbii. ”Mă mai doare încă dragostea mea de ea – cum îl mai doare încă pe cel căruia i s-a retezat piciorul, – piciorul retezat.”
”Și spală-mă și ceartă-mă / și gătește-mă cu lacrimi / și iartă-mă”. Ți-am furat o carte de la biblioteca orașului, Nichita. Permite-mi te rog să nu mă simt vinovată. Am luat-o într-un început de gest de-a ți-o înapoia.
Citiţi şi
Cea mai scumpă de pe lume – Nichita Stănescu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
