M-am uitat la ceas cu puțin timp în urmă, era 8 și șase minute. Cred că au trecut vreo zece minute de atunci, mă gândesc în timp ce îmi arunc din nou ochii pe cadran. Tot și șase e. Ma încrunt la ceas, de parcă e vina lui că a stat, nu a mea că nu i-am schimbat bateriile. Îmi ia câteva secunde să-mi dau seama ca ceasul merge, dar că este 9 și șase minute. Clipesc. Am pierdut o oră!
După ce mă dezmeticesc îmi vine în minte o replică a agentului Mulder, din Dosarele X: “Have you experienced any time loss lately?” Da, amice, am pierdut timp, dar mă tem că nu e vina extratereștrilor!
Și atunci, a cui e vina?
Evident, primul răspuns care îmi trece prin cap e “a mea”. Poate mă mișc prea încet, poate că nu lucrez suficient de repede, poate că mă las luată de val și visez cu ochii deschiși, irosindu-mi timpul aiurea fără să fiu măcar conștientă de asta.
Încep să am remușcări. Mă duc să fumez o țigară și să gândesc problema, aruncând astfel la gunoi, odată cu filtrul, încă zece minute prețioase. Întrebarea care mă sâcâie: eu – mereu grăbită, mereu în întârziere, într-o eternă criză de timp, sunt excepția sau regula?
În căutarea unui răspuns și, de ce să nu recunosc, a unei scuze destul de bune, realizez că expresia “nu am timp” n-a fost inventată de mine, altfel aș fi brevetat-o și aș fi fost la ora asta bogată. Aha! Deci, reprezint majoritatea. Găsesc astfel două posibile concluzii: ori toată lumea se mișcă în reluare, ori ne-am creat un stil de viață de care suntem total depășiți. Cum mă îndoiesc de valabilitatea primei ipoteze, rămâne cea de-a doua, care, în loc să mă liniştească, ridică și mai multe semne de întrebare.
Going nowhere, but fast
De fiecare dată când mă întâlnesc cu prietena mea să punem la punct diverse proiecte, fiecare începe să-şi scoată din geantă arsenalul: telefoane, laptopuri, stick-uri pentru conexiune la Internet etc. De ce facem noi asta? De ce, până și când ieșim la o cafea, simțim nevoia să fim mereu în priză?
În încercarea de a face mai multe lucuri deodată ajungem să citim în metrou, să dăm mesaje pe telefon din mașină, să ne verificăm mailul la semafor, să mâncăm cu laptopul pe masă. E un cerc vicios: tehnologia modernă era menită să ne facă viața mai ușoară. Noi am adoptat gadget-urile și ne-am gândit să ne umplem programul până la refuz. Cercetătorii susțin că evoluția creierului uman nu reușește să țină pasul cu evoluția tehnologică, și spre deosebire de multe alte studii îndoielnice, pe acesta tind să îl cred.
Dar dacă înțelegi un lucru nu înseamnă că ai rezolvat problema. Dacă nu vrei să te retragi în munți și să duci o viață de sihastru trebuie să suporți ritmul din București, unde toată lumea aleargă în toate direcțiile. Trebuie să înveți să trăiești într-un oraș în care oamenii stau nouă ore la muncă, trei ore în trafic și restul orelor, grăbindu-se, pentru ca a doua zi să o ia de la capăt.
Dar noi unde suntem în toată schema asta? Ce facem pentru noi? Mai avem vreun scop? Mai avem vreo identitate sau devenim mici roboți care nu știu exact încotro merg, dar vor să ajungă acolo foarte repede?
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
