Orice ce s-ar spune, puţini sunt artiştii care, atunci când creează, se gândesc doar la ei înşişi. Aşa cum puţin scriitori scriu doar pentru ei înşişi (cu excepţia cazului în care scriu doar într-un jurnal, şi chiar şi atunci, pot face asta luând în calcul ochiul posterităţii). Majoritatea artiştilor aspiră la a-şi împărtăşi cu alţii creaţia artistică. Mulţi îşi doresc acea „celebritate” care le scapă. Celebritatea artistică înseamnă să fie apreciaţi în timpul vieţii, dar şi să lase o urmă importantă a artei lor pentru posteritate. Acest lucru, desigur, implică o canonizare: să-şi transforme numele – şi stilul (stilurile) – în monedă curentă nu numai pentru vremea lor, ci şi pentru generaţiile următoare.
Immanuel Kant ne-a lăsat trei standarde pentru arta care trece testul timpului: 1) originalitatea (să fie primul de acest tip într-un anumit stil), 2) exemplaritatea (şi alţii vor dori să imite acel stil) şi 3) inimitabilitatea (arta respectivă este atât de unică, încât alţii nu vor putea de fapt să o imite, după cum sunt mulţi pictori impresionişti, dar numai un singur Monet sau Renoir). Însă dacă vom examina modul în care arta este consfinţită în realitate, vom vedea procesele descrise de sociologul de artă Pierre Bourdieu. Arta este ceea ce consideră artiştii, criticii, curatorii muzeelor şi colecţionarii. După părerea mea, amândoi filosofii au dreptate în felul lor: arta înseamnă ceea ce cred aceia care acţionează în “domeniul producţiei culturale”, pentru a folosi termenul lui Bourdieu; însă, ceea ce ei percep drept “artă” are mare legătură cu cele trei criterii ale valorii estetice definite de Kant.
Poate chiar mai mult, arta are legătură cu personalitatea magnetică a artistului. Ca să dau un exemplu cunoscut, Pablo Picasso nu numai că şi-a reinventat arta în noi stiluri, radical diferite în fiecare dintre perioadele creaţiei sale – de la realismul relativist al perioadei albastre, la Cubism, apoi arta colajului – însă a influenţat în acelaşi timp opinia publică, a jonglat şi a manipulat furnizorii de artă şi a definit arta internaţională. Şi-a comandat atenţia care a fost acordată artei lui mulţumită personalităţii sale care a depăşit propria viaţă. La fel, Salvador Dali, deşi unul dintre fondatorii suprarealismului şi artist de un talent uriaş, a creeat publicitate în jurul artei sale prin bufoneriile care nu erau complet aleatoare. De exemplu, ca să sublinieze motivul homarului în arta sa, el a ţinut un discurs la New York cu un picior într-o găleată şi un homar pe cap.
În vremurile noastre, cred că Damien Hirst este artistul care reuşeşte să atragă cel mai mult publicul, nu numai prin intermediul artei sale diverse şi uneori şocant de originale – rechini muraţi, vaci disecate, cranii pline de diamante şi colecţii de fluturi cu aripi bătute în diamante – dar şi prin felul în care se prezintă singur către mass-media: prin personalitatea sa dramatică. Magnetismul artistic merge dincolo de simpla valoare şocantă sau bufonerii de dragul publicităţii. Probabil cel mai bine descrie acest lucru Friedrich Nietzsche atunci când îi îndeamnă pe toţi să-şi trăiască viaţa ca pe o operă de artă. Puţini sunt acei artişti – ca să nu mai vorbim de oameni, în general – care reuşesc acest lucru. Pentru că tot Nietzsche este cel care spune “Ca să existe artă, ca să existe orice formă de activitate estetică, o anumită precondiţie fiziologică este indispensabilă: intoxicarea”. Celebritatea artistică apare atunci când atât artistul, cât şi creaţia sa, sunt capabili să ne intoxice.
Traducere şi adaptare Anca Cristina Ilie
Citiţi şi
Să-ți iubești destinul, chiar și când îți pare un dezastru
Cina, Răstignirea și Învierea în pictură, de-a lungul secolelor
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
