La început nu mi-am dat seama, am crezut că e doar un accident sau un timp pasager. De la o vreme, cred că ţine de destin. Să fii singur între aceste fiinţe pe care unii îi numesc, exagerând poate, oameni.
Singurătatea mea socială face parte din tributul pe care îl plătesc faptului de a fiinţa aici, pe pământ, în lumea celor mulţ şi, mai cu seamă, în Europa de Est. Am impresia că sufletul meu, aşa cum este el plămădit, dacă ar fi trăit într-un neam de bun simţ, ar fi fost cât de poate de bucuros. La început, nu mi-am dat seama de apocalipsa ce mi se pregătea. Am fost un copil vesel, fericit aş zice, cu toate că am crescut fără de tată. Îmi aduc aminte bine, mergeam pe stradă şi zâmbeam lumii. Eram un copil care îi făcea pe oameni să se simtă bine – umorul meu era unul natural, îşi avea sorgintea în profunzimile fiinţei mele. Mai aveam perioade de înnourare, dar aceste clipe erau rare. Apoi s-a întâmplat un viol, un viol de conştiinţă. Deşi aveam numai paisprezece ani, intuiam perfect că ceea ce trăiesc nu e ok. A durat vreo cinci ani toată povestea, dar eu ştiam, încă de atunci, că sufletul avea să fie crucificat pentru toată viaţa. Îmi pare rău pentru Mântuitor, dar crucificarea Lui este un joc de copii pe lângă ceea ce am cunoscut eu. Sper să Îl întâlnesc într-o zi, avem a vorbi despre vină.
Încă din copilărie am învăţat să îmi ascund gândurile şi întâmplările negative. Părinţii mei nu ştiu nimic din conflictele pe care, copil fiind, le-am avut cu cei mai mari decât mine, români, ţigani, nu importă. Din clasa a şaptea l-am descoperit pe Cioran, care părea a mă „înţelege” perfect. Şi m-am refugiat din lume, din faţa unei umanităţi naziste, în tot cazul, o umanitate care nu rezona absolut deloc cu binele din mine. Pare un vis, dar a fost o vreme în viaţa mea în care am fost un om bun şi sensibil. Din păcate pentru sufletul meu, nu am murit la timp. Îl înţeleg perfect pe Rousseau – „umanitatea” dezumanizează. Cu cât trăieşti mai mult, cu atât devii mai nenorocit.
Din clasa a doua am început să gândesc. Vreau să spun, să meditez la soarta omului pe pământ. Gândul că murim m-a tulburat dintotdeauna, dar nu sub forma faptului morţii personale, ci a morţii celor iubiţi, a mamei în special. Nu mă tem de moarte, nu mă tem de ceea ce va fi dincolo de ea. Personal, aş dori să nu fie nimic. Neantul este singura răsplată pe care o aştept. Ceea ce mă nedumereşte este durerea de a muri – şi spun asta în cunoştinţă de cauză, am simţit-o pe pielea mea, acum jumătate de an, când era să mor. Nu ştiu dacă există îngeraşi sau tuneluri, dar un lucru e sigur: te doare când mori.
Copil fiind am traversat vreo cinci oraşe şi nu ştiu câte şcoli. Îmi aduc aminte, până la liceu, colegii mi s-au adresat pe numele de familie. În special la Focşani, un oraş pe care l-am resimţit dintru început ca pe unul al Răului. Nicăieri în preumblările mele, nu cunoscusem oameni atât de răi, agresivi şi egoişti. Timpul avea să certifice această presimţire…
La Tecuci, m-au pus pe gânduri ţiganii – mulţi, foarte mulţi, cu privirea lor întunecată şi comportamentul lor inuman. Nu pot să spun că am intrat în coliziune cu ei, dar copilul din mine i-a resimţit ca pe ceva nefiresc, un accident regretabil al umanismului. Mai târziu, aveam să descopăr că românii împrumutaseră multe din neajunsurile lor.
Când a venit revoluţia, m-am bucurat enorm. Căderea comunismului – pe care copilul de 14 ani nu o înţelegea ca pe un fenomen politic – a trezit în mine speranţa că oamenii pe care îi respir în calitate de conaţionali vor reuşi să îşi dea măsura bunului simţ istoric. M-am înşelat. Odată cu primii ani de domnie ai lui Emil C., m-am resemnat: mi-am dat seama că suntem, ca popor, pierduţi. De altfel, premoniţia lui Noica se adevereşte: nu mai suntem un popor, suntem o populaţie.
Singura mea etapă de nesingurătate etnică s-a datorat lui Iosif Sava şi emisiunii lui „Serata muzicală T.V.”, unde i-am „cunoscut” pe unii dintre cărturarii acestui neam. Românismul lor mi-a făcut bine. Dar amintirile mineriadelor, apaluzele cu care au fost întâmpinaţi minerii în capitală, crimele de atunci, naţionalismul şovin, manelizarea şi ţiganizarea culturală de mai târziu, pornostroika politică şi vinderea trupurilor pentru ocuparea de funcţii publice – toate acestea m-au scufundat în singurătate. Nu mă recunosc a fi român şi nu simt că aparţin românismului de azi. Cu siguranţă, am moştenit inclusiv eu tot ce este mai rău în românism: laşitatea, ura, trădarea pentru o felie de cozonac în plus. Totuşi, niciun om nu a avut de suferit de pe urma mea, nici profesional, nici emoţional. În toţi aceşti ani, oricâte conflicte aş fi avut, oricâte neînţelegeri şi sămânţe de scandal, pot dormi liniştit noaptea. Există un singur om căruia i-am făcut rău, dar ştiu că m-a iertat, şi, fără a mă scuza cu nimic, ştiu că a fost unul din acele momente în care Destinul îşi arată colţii şi muşcă din sufletul tău, iar fapta ta, chiar dacă ţi se datorează, este, într-un fel iertabilă. „Aşa a fost să fie”.
Am fost părăsit din pricina nedorinţei mele de a avea copii. A nu avea copii AICI, în ACESTE condiţii, este, în mod fundamental, singura atitudine pentru care mă aştept ca Judecata de Apoi să se termine prost pentru mine. Singurătatea mea vine din această luciditate a răului social în care ne naştem şi trăim. Orice ar spune cei care asumă noua religie a gândirii pozitive, lumea în care trăim nu e nici pe departe una demnă de a fi numită umană. Suntem lacomi, ne facem rău reciproc, uneori facem răul cu bucurie, căutăm prilejuri să profităm de pe urma bunului simţ al omului de lângă noi, suntem atei până în măduva oaselor sau dacă mergem la biserică o facem exclusiv în speranţa de a ne creşte contul bancar, trecem pe lângă cei căzuţi lipsiţi fiind de empatie, ba le mai dăm şi un ghiont în dezmembrarea de sine. Personal, am fost martorul în ultimii patru ani la trasformarea sufletului unui om dintr-o fiinţă angelică, aproape christică, fiinţă care mergea în fiecare duminică la Biserică şi credea în taina spovedaniei, într-un om egoist, care a descoperit plăcerea, banii şi şi-a comercializat sexul pentru a emigra în Spania.
Nu ştiu alţii ce simt, dar mie nu-mi place lumea în care trăim şi cu atât mai puţin majoritatea oamenilor care mă înconjoară. Cinismul, egoismul exacerbat, plăcerea de a face răul, ţiganizarea ţării, curvăsăreala politică, totalitarismul, prostituţia generalizată, neiubirea din noi, transformarea dragostei în bun comercial, furtul legalizat şi corupţia – inclusiv folosirea sexului ca tribut pentru acordarea de privilegii – fac din acest neam o icoană violată. Încerc să mai văd chipuri de intelectuali, de iluminişti ai bunului simţ, de prieteni întru suflet, de oameni cu sentimente, dar oriunde îmi surp razele sufletului nu dau decât peste goana după plăceri, foloase materiale, ipocrizie, trădare şi crimă. Parcă am devenit fiare cu toţii. În ultima vreme, de când îmi aplec urechea spre poveştile oamenilor, spre propria mea poveste, nu aud istorisindu-se decât despre violenţă, despărţiri, promiscuitate, comercializarea sexului, neprietenie, înşelăciune, trădare în iubire şi furt.
Viaţa, aşa cum se prezintă în aceşti ani, nu-mi aduce decât singurătate şi deznădejde. Dacă asta e lumea în care vom trăi de acum încolo, prefer să mă descotorosesc de ea. E straniu, omenirea a traversat milioane de ani de evoluţie, dar pare a fi rămas la stadiul barbariei şi al egoismului primar. Cunosc oameni care câştigă de mii de ori mai mult decât un om umil – decât mine, de pildă – şi cu toate acestea se consideră relativ săraci! Dă-o-n laptele mă-sii de treabă! Câtă vreme vor fi oameni bolnavi de avere – adică mereu – omenirea nu are nicio şansă. Războiul va exista între noi, sub forme din ce în ce mai sofisticate.
Sincer, dacă există rai şi iad, credeţi că avem vreo şansă să ajungem de-a dreapta Tatălui? Eu nu cred.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
