Privind acest clip superb Nude – Radiohead al lui Steve Dales, nuditatea frumoasă, chiar dacă nu de inocenţa celei rubensiene sau matissiene, mă duce azi cu gândul la dispariţia intimităţii.
Intimitatea în faţa oglinzii, nuditatea gândurilor, singurătatea nopţilor albe chiar, departe de a fi fost vreodată confortabile (mai curînd sunt angoasante, ştiu) făceau posibilă, cred, statornicia individului cu sine însuşi. Intimitatea îţi conferă un loc al tău: locul în care citeşti o carte, locul în care scrii, locul în care îţi bei cafeaua, locul în care iubeşti, locul în care adormi şi în care mori. Intimitatea îţi conferă şi dreptul la libertatea acestor gesturi. Sunt tentat însă să pun totul la trecut. Câte dintre aceste locuri şi gesturi ne mai aparţin astăzi? Iluzia lor, da, există…
Astăzi, exhibiţionismul interdependenţelor şi conexiunilor fără limită la care ne supunem într-o globalizare a relaţiilor noastre (volatile prin definiţie) tind să ni se înscrie în genom. Bineînţeles că nu avem cum să ne opunem, bineînţeles că voinţa nu ne mai e de folos, asistăm doar la transformarea rapidă şi o trecem indiferenţi la “fapt divers”. Până şi nuditatea şi “intimitatea” acestui tablou, “Mic dejun în iarbă”, al lui Manet, cîndva scandaloasă, mi se pare acum blândă şi poetică în faţa… pornografiei cotidiene care ni se iţeşte din toate ungherele şi legăturile. Asta-mi e senzaţia azi, cum altfel, decât în… grabă şi aproximativă!
Tot de intimitatea şi tot de nuditatea “noastră” ar trebui astăzi să ne ţină gândurile şi gesturile “faţă de” femeie. Faţă de “femeia” iubită, urâtă, schimonosită, dorită, visată, alungată, biciuită, umilită, adulată, cântată, înşelată, alintată, împovărată, indiferentă… O facem (şi o spun, în fraza asta, în numele bărbaţilor)? Avem acest confort, acest drept, aşa cum spuneam mai sus? Sau avem doar senzaţia, impresia că o facem? Unde ni-s consistenţele? Unde ni-i iarba de la acel… mic dejun?
P.S. Am găsit azi un text frumos “Femeile”, al lui Marius Tucă (chiar, cine-i mai simte lipsa Autorului “în evul lui neica-nimeni?”): “Femeile (ca un joc de cuvinte şi de viaţă). Femeile…” Oh, da!
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Cred că sunt pregatită să ies din anonimat și să îmi trec numele la sfârșitul poveștii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
