Primul gând la care se duce orice browser al unui soft mai vechi de 30 de ani este snoava cu Bulă, care asistă vădit plictisit, dar zâmbind la conversaţia colegilor (… adolescenţi mai tineri) care etalează, fiecare, tehnica personală de agăţat gagici: astrologie, excursii, Minulescu, ghicit în palmă, învăţat împreună, mai nou, pub, karaoke, club de dans etc, comparând, fiecare cu orgoliu său, eficacitatea procedurilor. După minute bune de confruntare cineva observă că Bulă nu-şi etalase metoda, aşa că îl întreabă: tu cum faci?
– Mie, când îmi vine cheful ies pe stradă şi întreb practic toate femininele pe care le întâlnesc dacă acceptă o aventură cu mine.
– Mamă, da’ iei la genţi în bot… zic analişii din jur.
– Da, dar găsesc totuşi destule care acceptă, probabil sensibil mai multe decât voi, cu complicaţiile de care vorbiţi şi de pe urma cărora mă întreb dacă aveţi măcar două, trei trofee.
Cam cinic şi cumva primitiv, pus în paradigma vânător-vânat, paradigmă care din păcate mai e trăită intens de unii, dar care sleieşte pădurea de ce-i mai bun şi frumos în ea şi mai devreme sau mai târziu se întoarce împotriva vânătorului prădător. Chiar dacă acesta nu totdeauna înţelege de unde-i vine amarul.
Eu unul nu mă simt în pielea mea ca vânător. Pescuitul, mai ales cel sportiv, mi-e mai propriu.
Numerele mari, cum zic statisticienii, probabil că aşază un oarecare răspuns sociometric, pentru care totdeuna s-ar găsi uşor experţi să-l interpreteze… ştiinţific, dar faptul – refuzul, oricum comunicat, e inevitabil personal şi foarte legat la fiecare din noi de un context unic.
De aceea nu mă hazardez la o teorie, fiindcă îmi fac inutil inamici atât printre feminine, cât şi printre masculii care întâmplător ar citi şi ar comenta orice generalizare forţată, sprijinită pe oricâte argumente „ştiinţifice”.
Femininele pot, şi e natural, să refuze într-un context sau altul; vânătorii – chiar şi pescarii, e bine să accepte că nu s-au pregătit cum se cuvine, că n-au luat în calcul unele detalii şi că „aşteptările” de orice fel sunt doar premise de nevroze … binemeritate.
Nicio teorie nu duce la vreo strategie sau tactică infailibilă, valabilă în orice context şi în relaţie cu orice persoană, dar fiecare situaţie merită gustată şi trăită fiindcă mai afli ceva despre tine şi despre cum eşti tu în lumea în care trăieşti. Din nou, fără iluzia unei lecţii definitive. Tehnicile şi cărţile de marketing au fost experienţe bune măcar pentru autorii lor, în contextul lor. Lucrurile se schimbă întruna în timp ce se scriu cărţile cu reţete de succes infailibil, doar că puţini observă că succesul e ceva foarte personal.
Lecţiile sunt inepuizabile şi merită toate trăite cât poţi să le iei cu umor dumnezeiesc, cu înţepciune şi smerenie, adică „cu măsură” (mera, într-o slavă veche, cred că sugerează măsura). Ori măsura fiecăruia e şi ea unică, e la purtător şi este indiscutabil că omul cât trăieşte învaţă, nu că i-ar folosi asta la ceva, doar că aşa e viaţa asta … „superficială” pe care ne-o dorim, ca efemeride de n ori 365 de zile.
E „superficial” (cum ziceam), plăcut şi vital să procedăm folosind, responsabil, pe cât posibil – adică asumând libertatea, strategia încercare-eroare, fiindcă succesul în asemenea întreprinderi nu e decât o convenţie, la rândul ei valabilă subiectiv, limitată în timp sau pur şi simplu susţinută printr-un efort semnificativ de amăgire, cu toate toxinele sale.
Dacă pleci din start cu ideea că tu eşti un om serios, cu obiective „serioase” şi nu-ţi poţi permite să fii refuzat, merită să vezi dacă efortul de amăgire că ai „câştigat” ce-ai vrut nu te doboară la un moment dat. Hai să fim cu adevărat serioşi şi să admitem că măsura bună înseamnă să accepţi un compromis viabil şi vital, nu ca pe o fatalitate sau ca pe o fata morgana mereu la orizont, ci ca pe o identitate stenică, care îşi observă atenţia şi intenţia – instrumentele divine cu care suntem prin naştere înzestraţi.
Nici tăiat în bucăţi n-aş zice că nu e nimic în chestia asta şi că nu-mi doresc să am succes – care nici măcar nu ştiu dacă înseamnă să nu fiu refuzat. Până la ultima suflare mă necăjesc dacă sunt refuzat, dar îmi trece (mai repede sau mai greu !?!, dar asta e la mine, depinde de mine, nu de situaţia … zisă obiectivă, cum cred reţetarii structuraţi) şi sunt ca nou, cât mă ţine uitarea – o altă mare calitate a omului cât de cât atent la el însuşi.
unul care n-a numărat refuzurile, dar a trăit intens acceptările
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
