Sunt o norocoasă: m-am despărţit de luna februarie cu trei bucurii. O piesă de teatru, un performance marca Ada Milea şi promisiunea unui concert la care nu îndrăzneam să visez anul ăsta. Trei bucurii cât 3000 de mărţişoare.
1. Viţelul de aur (spectacol de teatru, regia Eugen Gyemant)
Dacă m-ar întreba cineva care e scriitorul meu preferat, răspunsul ar aduce puţin a clişeica glumiţă cu Luca şi Matei, care dintre ei. Pentru că scriitorul meu preferat sunt Ilf şi Petrov.
Cărţile celebrului duo rusesc (dintre care cele mai cunoscute sunt “Douăsprezece scaune” şi “Viţelul de aur”, ambele gravitând în jurul simpaticei canalii Ostap Bender) sunt doldora de un umor halucintant. Umor de ăla de te face să râzi de unul singur, sub privirile alarmate ale celor din jur care încep să se îndoiască straşnic de sănătatea ta mentală.
Dacă, prin absurd, m-aş putea mărita vreodată cu un personaj literar, l-aş alege, fără să clipesc, pe Bender. E drept, mama ar protesta şi nici nu-i de judecat. Niciunei mame nu i-ar conveni ca singura ei fiică să se căpătuiască cu un escroc al cărui ţel declarat este acela de a se îmbogăţi prin mijloace aproape cinstite. Şi în acel aproape intră cam orice, cu excepţia crimei.
Aproape am sărit în sus de încântare când am auzit că regizorul Eugen Gyemant pune în scenă “Viţelul de aur”, la ArCuB. Mai ales când am auzit că în rolul principal avea să joace Tudor Istodor, care îmi dăduse speranţe că ar putea fi un vrednic Ostap după ce îl văzusem la Godot, cu vreo săptămână în urmă, în rolul unui excentric Julius Caesar.
Spectacolul a fost unul reuşit. Am râs din inimă pe tot parcursul piesei şi m-a durut sufletul când, în final, [atenţie, spoiler] Ostap îşi perde averea câştigată aproape cinstit şi rosteşte memorabila replică “Va trebui să mă recalific şi să mă fac administrator de bloc.”
E drept, spectacolul a avut şi hibele lui, în special pentru că romanul e greu de adaptat pentru scenă, dat fiind că are cam multe personaje, cam multe episoade şi cam multe planuri. Din cauza asta, unele scene mi s-au părut greu de înţeles de către spectatorii care nu erau familiarizaţi cu opera originală.
Piesa de la ArCuB a fost însă o superbă ocazie de a mă reîndrăgosti de Ostap Bender, dar mai ales de Ilf şi Petrov. Genialele minţi care au creat, de pildă, acest superb pasaj, ce-i drept greu de încorporat în spectacol: “Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare de apă, au pavat străzile şi le-au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au aruncat poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au stabilit că din boabele de soia se pot prepara 114 feluri de mâncare gustoase şi hrănitoare. Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii. Trebuie să precizăm de altfel că şi automobilul a fost inventat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi înţelepţi.”
Q.e.d.
2. Ada Milea şi Bobo Burlăcianu, “Insulele fericiţilor”
Până în neverosimila zi de 29 februarie, eram unul dintre nefericiţii care nu văzuseră vreodată vreun performance al Adei Milea. În neverosimila zi de 29, am avut însă marea inspiraţie să merg la “Insulele fericiritilor”, seară de muzică şi poezie dedicată lui Gellu Naum, cu Ada Milea, Bobo Burlăcianu şi Dan Coman.
Partea de muzică din titlu a fost asigurată de Ada şi de extraordinarul şi surprinzătorul Bobo (cunoscut, mai ales, ca membru al trupei Fără Zahăr), care şi-au unit forţele într-un performance atât de intens şi copleşitor încât, la plecare, ajungi să vorbeşti şi tu în rimele isteţe şi doar aparent copilăreşti ale cântecelor.
Folosesc într-o veselie termenul de “performance”, pentru că nu îmi dau seama ce alt cuvânt ar putea desemna ceea ce am văzut. Un fel de teatru cântat, să zicem. Sau concert cu elemente de teatralitate? Sau teatru de păpuşi aşezat pe muzică?
Cert este că, la sfârşitul spectacolului, îţi doreşti ca viaţa să fie, ca în cântecele Adei, populată de vaci uşuratice, piraţi neînduplecaţi şi totuşi simpaci, oi care cântă în cor şi canguri milimetrici. Nu aţi înţeles nimic, nu? E de altfel firesc, pentru că, aşa cum bine spunea o prietenă de-ale mele, ceea ce ne-au arătat Ada şi Bobo a fost încâlcit şi fantastic ca un vis.
3. Placebo (concert, 6 august 2012)
“Stai că vin Placebo?” Atât scria în sms-ul pe care l-am primit în ultima zi a lui Gerar, în mijlocul unui curs la care asistau o sumedenie de oameni serioşi. Fără să îi pese de seriozitatea lor, adolescenta târzie din mine a ieşit la suprafaţă şi a ţopăit. De fapt, cum îi scriam unei prietene pe Facebook, nu am suficiente picioare ca să ţopăi pe cât aş vrea.
Placebo sunt suficient de dubioşi încât să nu fie cool şi suficient de cunoscuţi încât să fie catalogaţi drept comerciali. Cu mâna pe inima mea de om afon, pot spune că habar n-am dacă-s cool au ba sau dacă-s comericali au ba. Tot ce ştiu că pe mine muzica lor fantastic de tristă şi depresivă mă face fericită. Iaca paradoxul.
Puţin îmi pasă mie de vechile aşa-zis controverse ţesute în jurul lor, legate, în principal, de orientările sexuale ale membrilor trupei şi de androginitatea vocalistului. Eu îi iubesc pentru versurile neaşteptat de poetice, incomparabila voce nazală a lui Brian Molko şi piesele care niciodată nu se opresc la vreun “O, baby, te iubesc şi vreau să mor de dor”, ci sunt, cum zice englezul, thought provoking. Uneori, ascultându-i, mă simt ca la orele de literatură din liceu, străduindu-mă să găsesc adevăratul înţeles al vreunui vers.
Şi pentru că tot vorbeam mai devreme de androginul Molko, pe el îl iubesc, pe lângă toate cele menţionate mai sus, şi pentru inteligenţa şi umorul pe care nu se codeşte să le demonstreze în fiecare interviu şi care, în ochii mei cel puţin, îl transformă într-un soi de Oscar Wilde reîncarnat în star rock.
Acum, în loc de încheiere, vă las cu “Narcoleptic”, una dintre piesele mele preferate semnate Placebo, pe care ştiu sigur că nu o s-o aud live la Bucureşti. E prea liniştită pentru un concert de stadion şi prea de demult. Şi, parcă, şi prea intimă că să o asculţi altfel decât de unul singur.
Citiţi şi
Bătălia de la sfârșitul călătoriei: Eugene O’Neill și Carlotta Monterey O’Neill
Edith Piaf și Jean Cocteau – o uimitoare intersecție de vieți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
