“În timp ce faci o noapte albă în aşteptarea iubitului şi nu cu el, ajungi să-i dai dreptate lui Pleşu” îmi spune cu năduf Maria, altfel, foarte pricepută în toate, mai puţin se pare în a-şi păstra bărbatul doar pentru ea. “Iubirile nefericite nu sunt iubiri adevărate, ci doar teribile probe existenţiale. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung sau nu e deloc. Aşa ceva nu există? Bine. Atunci nu există iubire adevărată.” E concluzia lui, e concluzia Mariei, e părerea prea multor oameni ca să nu fi încercat cineva să găsească răspunsul la întrebarea “de ce înşelăm?“.
Şi totuşi, trăim pentru iubire
Niciun alt sentiment n-a lăsat atâtea urme, de la cele paşnice – varii forme de artă-, până la războaie, şi e plină istoria umanităţii de poveşti de iubire. Că cele mai multe nu sunt cu happy end, se poate să fie aşa şi pentru că, vorba hâtrului G. B. Shaw, “dragostea este supraestimarea diferenţelor dintre o femeie şi alta“. Valabil şi pentru bărbaţi. Iar dacă mai adăugăm şi zicala “dragostea e oarbă“, întregim cauzele cunoscute la acea vreme ale nefericitelor iubiri. În fond, nimic nu s-a schimbat de milioane de ani. Toate stările minunate ale îndrăgostirii sunt aceleaşi: senzaţia de plutire, energiile nebănuite, preluarea tăirilor celuilalt până la pierderea identităţii, posesivitatea sexuală exacerbată, cu scop creaţionist ori evoluţionist, fireşte. Apoi, dependenţa emoţională, tânjitul după atenţia continuă, după dovezi şi declaraţii. Obsesia, gânditul non-stop la cel iubit, şi, cireaşa de pe tort – disponibilitatea reală pentru sacrificiu. Întrebaţi un îndrăgostit în toiul turbării dacă ar muri pentru celălalt şi răspunsul va veni sincer şi prompt “da!“. La fel vă va răspunde şi dacă e refuzat în dragoste. În schimb, eu, una, n-am întâlnit oameni deprimaţi sau cu gând de sinucidere din cauza refuzului cuiva de a face sex. Pentru că dragostea romantică nu este doar emoţie. Ea are sediul în partea voliţională a creierului şi este mai puternică decât comanda sexuală. Iată o firavă dovadă că oamenii trăiesc totuși pentru iubire.
Biologia dragostei
Azi ştim totul despre biologia dragostei. Toate înălţările şi căderile din iubire au explicaţii cât se poate de precise şi prozaice. Aşadar, creierul uman (despre diferenţele dintre sexe, un pic mai târziu) are trei “motoraşe” distincte: pentru sex – nevoia de mulţumire sexuală, difuză, nespecifică, asemănătoare senzaţiei sâcâitoare de foame; pentru dragostea romantică – concentrată pe o singură persoană şi pentru ataşament – calmul şi siguranţa simţite lângă un partener de lungă durată. Dacă vorbim despre sexul simplu, just sex, ei, bine, s-ar putea să nu fie deloc simplu. Un orgasm îţi poate face felul (mai des, dacă eşti femeie), fiindcă atunci apare şi stropul de dopamină asociat cu dragostea romantică şi te poţi îndrăgosti de cel cu care credeai că ai făcut doar sex. Şi tot atunci se trezesc şi alte glănduţe să secrete puţintică oxitocină şi vasopresină, responsabile pentru ataşamentul de durată. Şi iată formula chimică, uneori înşelătoare, pentru senzaţia de unio mystica de după orgasm. Şi, tot în glumă, am putea spune că cele trei sisteme au evoluat de la menirea primară – împerechere şi reproducere. Primul, cel răspunzător de sex, se rezolvă acum, simplu, cu un telefon sau mesaj şi o vizită, de obicei, nu acasă şi nici în scop reproductiv, desigur. În timp ce dragostea romantică poate deveni soluţia pentru a economisi timpul şi energiile reproductive, iar ataşamentul, toleranţă până ce mai cresc copiii.
De ce înşală bărbaţii
Iată acum şi mult dorita explicaţie. Există deci trei zone distincte în creier pentru trei tipuri de a relaţiona cu sexul opus. Când funcţionează sincron, declanşate de aceeaşi persoană, nu-ţi poţi dori mai mult. Complicaţiile apar când nu se întâmplă aşa iar ştiinţa doar confirmă că putem iubi în acelaşi timp cel puţin trei persoane. Poţi simţi ataşametul de lungă durată pentru cineva (soţia) şi dragostea romatică ori interesul sexual pentru altcineva (oare pentru cine?). Nu e clar că nu am fost făcuţi să fim fericiţi? Trei voci, trei dorinţe care se cam bat cap în cap, în cap. Imaginaţi-vă ce luptă se dă zilnic în mintea bărbaţilor! Cine se poate lupta cu chestiile astea incontrolabile? Să-şi reprime impulsul primar încondeiat în gene, să fie nefericiţi şi să recurgă, ca sexul slab, la antidepresive? Ca să le crească artificial nivelul de serotonină, răspunzător de fericirea personală? Păi, cum adică, fericire fără sex? Că serotonina asta suprimă tocmai secreţia de dopamină, asociată şi cu dragostea romantică, dar şi cu dorinţa de sex? Şi fără orgasm, belea!, nu se eliberează nici chimicalele alea asociate cu ataşamentul. Deci, chiar dacă e limbajul ăsta ştiinţific mai greoi, nu înţelegeţi că o lume fără iubire fizică (SEX) este un loc fără viaţă. Păi, asta vrem?
De ce înşală şi femeile
O matematică simplă dărâmă mitul “bărbaţii sunt mai adulterini decât femeile”. Păi, cu cine credeţi că se culcă ei? Nu avem statistici clare câte dintre participante sunt cu adevărat adulterine, adică măritate, dar un lucru e cert: de când femeile au revenit în forţă pe piaţa muncii, au început să-şi exprime mai bine şi sexualitatea. Au, acum, mai mulţi parteneri, mai puţine remuşcări, se mărită mai târziu, fac mai puţini copii, se despart când relaţiile nu merg şi caută altele mai bune. Încă din timpul celor vechi sau după ruperea lor. Dar, datorită femeilor ne mişcăm încet spre trecut, revenind la un tipar ancestral mult mai compatibil cu spiritul uman din vechime, când femeia-culegătoare şi alegătoare asigura 60-80% din masa zilnică şi era egala bărbatului, şi marital, şi social!
Epilog
Sunt o groază de diferenţe între bărbaţi şi femei, şi toate pleacă de la… creier. Nu zâmbiţi maliţios, domnilor! Părţile creierului lor sunt mai bine conectate. În primul rând, femeile pot vorbi! Mai bine, chiar dacă şi mai mult! Îşi găsesc mai rapid cuvintele, uneltele lor dintotdeauna, mai puternice decât pumnul ori armele, cu care au educat, au alintat, au mustrat, au cârmuit. Femeile sunt mai imaginative, mai bune negociatoare şi gânditoare mai eficiente pe termen lung. Este foarte adevărat că geniile masculine sunt mai multe, dar la fel şi, scuzaţi, mai puţin dotaţii. Însă lumea are nevoie în mod egal de ambele creaţii – femeia şi bărbatul. Care să-şi unească vieţile doar dacă sunt îndrăgostiţi temeinic şi ne-vremelnic.
Un gând bun şi pe curând.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
