Dragul meu,
Este posibil ca fiecare om să însoţească propria sa menire pe acest pământ. Atunci când vom fi părăsit ţărâna şi vom fi ajuns la destinaţia sufletului nostru, vom fi aflat ce am avut de rostuit aici, în lumea celor mulţi.
Emil Cioran este tatăl adolescenţei mele. L-am descoperit într-o seară înnoptată, prin mijlocirea lui Gabriel Liiceanu. A doua zi, am cumpărat Lacrimi şi sfinţi, dimpreună cu Demiurgul cel rău. Începea lunga mea logodnă intelectuală cu unul dintre puţinii oameni care mi-au fost aproape, în tot aceşti ani. Pe urmele lui Emil, am făcut o excursie, cu rucsacul în spate, prin Ardeal, către Răşinari, graţie sufletului său am început să scriu. Evoc aici amintirea unuia dintre puţinii mei prieteni.
Voi începe cu o platitudine: există oameni care par a se fi născut cu scopul de a te ajuta să traversezi această nedumerire numită viaţă. Oameni care au scris ceea ce ai fi scris tu, oameni care au visat ceea ce ai fi dorit tu să visezi, oameni care au moştenit talentul pe care tu îl aşteptai, oameni care au iubit şi au suferit în locul tău. Toate acestea, pentru ca sufletu-ţi să se adăpostească în sufletul celui care scrie, iar intelectul tău să aibă un strămoş, sau mai mulţi. Viaţa mea intelectuală a început cu Cioran. Viaţa mea sufletească era deja Cioran, cu mult timp înainte de a-l fi cunoscut. Fără a exagera prea tare, pot spune că Cioran eram eu.
Demiurgul cel rău era o spovedanie indirectă a sufletului meu de tânăr neîncolţit. Trebuie să spun că aveam paisprezece ani când am întâlnit această carte. Mi se părea că omul ăsta scrie cu mult peste putinţa mea de înţelegere. Dar, spre deosebire de cărţile şi oamenii care mă complexau, de astă dată nu am procedat aşa cum făceam în celelalte cazuri – nu am abandonat. Pentru prima dată în viaţa mea, eram determinat să citesc acest mărturisitor, cu orice risc. Riscul de a fi deveni ceea ce citeşti. Numai că în cazul meu era exact pe dos: citeam ceea ce devenisem.
Mă apropia de Emil Cioran nemângâierea noastră cu Dumnezeu. Reflecţiile sale asupra Lui erau, pentru mine, asemeni unei liturghii. Rostuirile lui Cioran cu privire la divinitate păreau a fi fost dislocate din propriile mele dialoguri cu El. Desigur, eu nu aveam şansa poeziei limbajului său şi nici adâncimea gândurilor sale. Esenţa însă era aceeaşi.
Întâlnirea cu Emil Cioran m-a fericit. Melancolia noastră comună, suspinul nostru după un Dumnezeu care părea a-şi fi abandonat creaţia, rugăciunile noastre insolente către El, responsabilizarea Lui pentru crimele săvârşite de oamenii pe care El îi crease, toate acestea sporea în mine credinţa că, finalmente, viaţa are un sens. Acela al conversaţiei eterne cu Dumnezeu. Dar nu o vorbire ritualică, nu un dialog în genunchi. Peste ani aveam să scriu „Nimic sacru” – un fel de testament cioranian.
Eu renunţasem să mă mai rog de puţin timp, pentru că, în ciuda rugăciunilor mele, bunica murise. Şi apoi am întâlnit acest gând al lui Emil – „infernul este când rugăciunea devine de neconceput”.
Adolescent atipic, stam departe de lume, mă regăseam perfect în gândul prietenului meu – „vino, Doamne, căci împreună colinda-vom pădurile şi deşerturile, şi vom găsi undeva o stâncă miloasă care să se surpe în noi şi să ne fixeze în tăcerea de care te-ai temut tu în începuturi”.
În momentele mele de împăcare cu Dumnezeu, puţine de altfel, îmi răsărea în inimă certitudinea că „Dumnezeu se amestecă în cele mai neimportante împrejurări, este de faţă la incidentele cele mai neînsemnate. Am putea zâmbi fără intervenţia lui?”.
Şi, pentru că singurătatea a făcut mereu parte din destinul meu, lăcrimam întru apusul de soare, cu Emil alături, care îmi şoptea: „de şi-ar aşeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu, ce bine ne-ar sta nouă aşa, singuri şi nemângâiaţi”.
Pentru că în vremea aceea mi se întâmpla să şi plâng (ah, ce timp binecuvântat! Dacă am avea ştiinţa lacrimilor, universul uman ar fi cu un pas mai aproape de mântuire!), credeam că înţeleg acest pasaj din „Lacrimi şi sfinţi”: „prea puţini poeţi cunosc genealogia lacrimilor. Căci de-ar cunoaşte-o, nu ar mai zice <<eu>>, ci <<Dumnezeu>>. Nu că el ar fi izvorul lacrimilor – ochii lui sunt umeziţi doar de răsuflarea muritorilor – ci noi nu putem plânge decât în el. Toate lacrimile ce curg din Dumnezeu sunt ale noastre. Sfinţii nu au nevoie să ştie lucrul acesta. Cât despre Dumnezeu – el nu trebuie să afle că sunt muritori care aburesc stelele. S-ar teme şi, în tremurul lui, ar scutura lacrimile şi am pieri în propria mare”.
La final, un gând care îmi pare glăsuitor pentru destinul nostru pământesc: „pe oameni nu-i cunoaştem decât pentru a rămâne mai singuri cu Dumnezeu”.
Merci, Cioran.
La final,
Pentru cei care, în fuga lor după viaţă, au poposit şi la Catchy.ro, să le oferim în dar aceste versuri din Zacharias Lichter:
„Acolo nu se vorbeşte.
Cuvântul se bea în tăcere.
În ploaie.
În Dumnezeu”.
Citiţi şi
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
