Dacă e februarie, este dragoste- dragoste adevărată ori surogate de dragoste, iar fiecare dintre noi este tentat să-și facă o scurtă revizie a vieții amoroase. Se spune că dragostea adevărată este aceea care nu cunoaște limite (la aceasta, toată suflarea femeiască dă aprobator din cap). În lumina acestui adevăr, revizia mea de februarie nu arată însă prea încurajator: periodic mi se așterne tăcere peste inimă, între relativ scurte zvârcoliri de dragoste, în episoade ce nu depășesc doi ani de compătimit împreună. Limitele cele știute și cele neștiute ale rațiunii și simțirii mele trag granițe de netrecut iubirilor mele.
Îmi trec peste gânduri pagini și pagini de viață, începând cu mariajul meu timpuriu și necopt, târât letargic timp de vreo zece ani, la sfârșitul cărora mi-am dat seama că iubirea ce mă legase oficial de alesul meu nu fusese decât spasmul geloziei mele. El mă iubea astfel, punându-mă în competiție cu diverse cuconițe, iar eu ajunsesem să fac orice numai să-l știu odată al meu, doar al meu. Chiar și să-l iau cu acte, la starea civilă. Nu știam eu, la 21 de ani, că nu actele alea îți fac un bărbat doar al tău. Gelozia mea a devenit iubirea și limita ei în același timp.
Dar inima are legile-i proprii și mi se ivi alt făt-frumos la drum de seară, la un Sf. Nicolae, iar inima-mi tresări înviorată la fiori de dragoste nouă. Și iar pune-te pe țesut poveste nouă de iubire, frumoasă și rotundă ca un măr copt, de astă dată. Am scos tacticos de la naftalină haina de îndrăgostită, trecând-o peste pervazul sufletului și scuturând-o cu vervă în văzul lumii, să piardă toate urmele de iubiri trecute și întristate. Până când o nouă limită mi se puse stavilă în calea avântului meu sentimental. Dragostea față de dânsul sucombă fără putiță de resuscitare atunci când mi-am dat seama că fiului meu nu-i va fi fost deloc bine cu un bărbat total dependent de mine, atât de dependent și de posesiv, încât nu-i mai rămânea bietului meu copil (atunci de vreo nouă anișori) nici locșor de suflet al mamei ori colțișor de viață comună pentru care să nu existe o dispută cu bărbatul cel nou. N-am putut s-o trec nicidecum (și orice mamă cu suflet întreg mă înțelege), o limită pe care iubirea pentru bărbat să mă fi determinat să lupt, să fac schimbări, să o împing de la locul ei, mai departe și mai departe de culcușul cald al dragostei noastre. N-am făcut-o.
A urmat un bărbat care m-a așezat repede, repede în centrul lumii lui și mă simțeam, în compania lui, cea mai frumoasă, mai dorită, mai deșteaptă. Adică, zece vieți de-ar fi avut, tot pe mine m-ar fi iubit… dacă iubirea exagerată pentru sine nu i-ar fi întunecat orizontul privirii ce căuta adânc în ochii mei urmele propriei lui neliniști. Cu precizie de ceasornic, la doi ani de iubire, am realizat că eram unul dintre trofeele lui, suflându-mi în ceafă mașina luxoasă (față de care ajusesem să cred că are o iubire comparabilă), stilul de viață exclusivist, aspirațiile de viitor cu mai multe zerouri în coadă. Limita mea a fost că mă simțeam atât de iubită și dorită (deși al doilea prenume al meu nu era Porsche), încât m-aș fi vrut de tot a lui și îmi doream încăpățânat derizoriul măritișului. Mi se părea un bărbat pe care poți conta, iar grija arătată pentru tot ceea ce-i aparținea mi se părea de bun augur pentru un commitment pe viață. Dezamăgirea mea a fost prea mare când, de ziua nașterii mele, stăpânită de limita modelului meu social de iubire încununată de căsătorie și aflându-ne în orașul visurilor mele, Florența, domnul meu nu mi-a strecurat pe deget un inel de logodnă, ci a mormăit niște critici la adresa servirii din trattoria unde ne alimentam romantismul cu de-ale gurii și care, evident, nu era la nivelul pretențiilor sale. N-am putut să trec deci de limita nevoii mele de siguranță, de acestă dată, de legăminte care să-mi înțepenească pământul sub picioare. Mi-am încheiat repede socotelile când mi-am dat seama că omul căruia i le ceream nu mi le-ar fi putut în veci oferi. Doar mie nu ar fi putut, pentru că, la vreun an, am aflat că s-a căsătorit în grabă cu o domnișoară pentru care nu reclama iubirea fierbinte pe care noi tocmai o trăiserăm.
La scurt timp, mi se mută inima spre zone mai calde ale Pământului, în căutarea căldurii unui suflet generos, după iarna înghețată îndelung în promisiuni nerespectate, rostite doar de dragul sunetului dulceag pe care-l scotea dragostea și dădeau bine profilului de om care are de toate (chiar și dragoste) a iubitului meu recent abandonat. Și astfel, o minune de bărbat californian, temporar trăitor în Elveția, tată a doi copii ( deci cu inima încercată de iubirea pentru propriii copii) mi se lipi de suflet într-o îndrăgosteală fulgerătoare și, culmea, adâncă (ziceam eu). Urmare probabil a carismei nemăsurate a domnului, după aprecierile prietenelor mele. Ce aventuri, ce cuvinte ni se împleteau pe buze în focurile amorului, ce e-mailuri învăpăiau inbox-urile când eram pentru scurt timp despărțiți, ce dovezi de necontestat că-mi iubește copilul cât și pe ai lui!! Mi se avântase inima înainte cu velele umflate să pleznească. Părea că dragostea mea fără limite s-a ivit triumfal să mi se așeze în sfârșit în poală, pleașcă picată din cer când speram mai puțin. Nimic nu ne mai stătea în cale, nici măcar gelozia mea ostoită între timp de rumegări înțelepte ale experiențelor trăite și ajunsă la concluzia sănătoasă că bărbatul vine la tine atunci când nu-l chemi, pentru simplul motiv că așa are el reflexe inverse: când îl chemi mai cu foc, el dă să fugă mai abitir. Și nu gelozie am simțit atunci când am aflat că-mi disputam întâietatea în inima lui cu o altă femeie, ci mai degrabă un atac de mândrie personală, tradus de mine spontan în “demnitatea mea de femeie”. Noua limită: imposibilitatea de a fi “numărul 2” în inima și gândurile bărbatului meu sau chiar de a împărți locul I cu altcineva (dacă e posibil așa ceva). Bărbatul minunat după care tânjeam atunci era îndrăgostit și de o altă femeie pe care o considera sufletul lui pereche, iar pe mine, cea mai ‘safe’ variantă de îndrăgosteală pentru un timp lung cât o viață de om. N-am putut nici de data asta să iubesc atât de mult sau în așa fel încât inima mea să sară agilă și zveltă gardurile limitelor minții, educației, modelelor mele sociale, valorilor morale și să încerc un ménage à trois.
Așa că, mi-am luat din nou inima în dinți și m-am așezat pe așteptat pentru o iubire proaspătă. Ea s-a ivit relativ repejor și, fiind acum încă în faza de uitare de după ce s-a încheiat, evident, și ea, impresiile nu-mi sunt așezate îndeajuns pentru a o pomeni aici.
S-ar potrivi și o concluzie acum: fiecare iubire de-a mea, oricât de avântată ar fi fost ea la vremea ei, n-a avut nicio șansă de supraviețuire la întâlnirea cu limitele personale, limite pe care tocmai ea, iubirea, mi le dezvăluia și mi le îndesa insistent în fața ochilor. Inima mea, grijulie și știutoare de ceea ce va urma întâlnirii mele cu un bărbat ales, întindea mâini îndrăgostite care să le alunge dintr-un dos de palmă. Dar n-a putut. Niciodată până acum…
Incontestabil însă, numai de dragul ei, al Dragostei, mi-aș fi dorit să fiu capabilă să le forțez, să le râd în nas cu înfumurare. Măcar preț de o iubire, să văd și eu cum ar fi fost.
Mă declar, în luna iubirii, o incapabilă de dragoste. De dragoste fără limite.
Citiţi şi
Fericirea are chipul tău (doar 40% cum îl văd eu)
Când mesajele de Valentine’s Day ajung în noiembrie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
