Când îi promiţi unui neamţ că ajungi la o anumită dată şi o anumita oră la o întâlnire cu el, în Germania, apoi trebuie să te ţii de promisiune.
Aşa că, deşi nu mă dădeam scos din casă precum nu se dă scos ursul din bârlog în poveştile lui Creangă, pe la 06.00, AM, desigur, am plecat spre Otopeni. Afară – Siberia, nu alta! Taximetristul se ţine de glume, din vorbă în vorbă aflu ca a lucrat 30 de ani în… cercetare. Şi nu orice fel de cercetare, ci in domeniul militar. “Nu aţi văzut dumneavoastră nici în filmele cu Stallone câte rachete am tras eu prin toate poligoanele din ţara asta”! Bagă în viteza a treia, încercând să rămâna pe şoseaua pe care utilajele de deszăpezire defilează precum artiştii din “Lacul lebedelor“. Îngheţat, evident. Nu s-a făcut încă 07.00, dar staţiile de tramvai sunt pline de oameni care vor să ajungă la serviciu. Făcând o comparaţie ciudată, arată ca un grup de protestatari. Dar, în loc să strige impersonal “Să se schimbe!”, ei chiar încearcă să schimbe.
Aeroportul Băneasa pare o staţiune de schi din Alpi. Ici-colo, câte un avion al companiilor low-cost, uitat în zăpada. Câte un jet privat se uita la viscol precum bidiviul din basme la făraşul cu jaratec. Mai-mai ar lua o gura pentru ca apoi să elibereze miile de cai putere ai motoarelor Rolls Royce şi să ajungă în Bora Bora mai repede decât ajung eu la Otopeni…
Peisajul are ceva ireal în el. Ştergătoarele fac faţă cu greu urgiei. Intram în aeroport. Check-in, bagaje, mă rog, clasic. Pe panoul de Plecări şi Sosiri, luminile se aprind ca la flippere. Controlorii de zbor se joacă “uite-l, nu e!” cu fiecare zbor. Până la urmă, suntem urcaţi într-un autobuz care încearcă să plece spre avion. Nu reuşeşte. Autobuzele din aeroport nu sunt obligate de lege să aibă cauciucuri de iarna, iar gheaţa de sub zăpadă îi arată şoferului că “iarna nu-i ca vara”. Cumva, ne urnim. Câţiva metri, până când ne oprim brusc (mai bine zis, patinam brusc) pentru a lăsa un Air France să treacă spre terminal. Spectacolul este, trebuie sa recunosc, fascinant. În condiţii de forţă majoră, angajaţii aeroportului încearcă să-şi facă treaba şi să nu omoare pe nimeni. La propriu.
Urcăm în avion. Aeronava saltă pe pistă de parcă ar sta pe un portavion în marş forţat spre cine ştie ce golf. Se face linişte, ne vorbeşte comandantul. În fapt, o comandantă. Prima dată în viaţă când zbor într-un avion pilotat de o femeie. O domnişoară pilot. O… Miss Pilot. Am fost întotdeauna pentru egalitatea între sexe, aşa că mi se pare absolut normal. Un ardelean, în spate, e totuşi puţin descumpănit: “Să nu dea fătuca asta cu noi de pământ…” Încerc să-l consolez: ţine de destin, iar o companie serioasă de transport aerian nu-şi permite să angajeze piloţi fără pregatirea necesară.
Stăm pe pistă o oră şi jumătate. Suntem degivraţi de vreo trei ori. Uitându-mă pe geam, mă gândesc, defect, cât de mult şi-a dorit firma care se ocupă cu degivrarea să vină, în sfârşit, iarna. Stăteau oamenii cu substanţele în depozit din octombrie, iar zăpada se lăsa aşteptată. Domnişoara pilot e cam zgârcită cu vorbele. Însoţitorii de zbor zâmbesc profesional şi ne spun că decolăm în câteva momente. Dintr-un nor de substanţă degivrantă (sper că aşa i se spune), apare o lumină verde, ca în gările de tren din Bărăgan, în miezul nopţii. “Fătuca” noastră ia piciorul de pe frână, dă gaz la maximum, iese pe pistă şi, din voleu, cum spun piloţii vechi, rulează, fără exagerare, cam 2-300 de metri. După care, cu vânt din faţă, se ridică într-un urlet indescripitibil de motoare. În cabină nu se mai aude nimic. Cred că oamenii se roagă… Dar înainte să termine rugăciunea, avionul iese din nori şi salută un soare superb, de prezentare de modă pentru costume de baie. Domnişoara pilot ne informează că facem două ore până la destinaţie şi că îşi cere scuze pentru întârziere. Apoi ne anunţă că se va servi masa. Bune veşti.
Citind ştirile, am aflat că, la puţină vreme după noi, un avion a derapat la decolare. Moment în care am realizat încă o dată că nu degeaba, reprezentând România, femeile au câştigat mai multe medalii de aur la Olimpiade şi Campionate Mondiale decât bărbaţii. End of story.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Cred că sunt pregatită să ies din anonimat și să îmi trec numele la sfârșitul poveștii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.