“Diferenţele între sexe sunt direct legate de o înaltă competitivitate economică. Femeile trebuie tratate egal dacă o ţară doreşte să crească şi să fie prosperă. Încă avem nevoie de o revoluţie adevarată în acest domeniu, avem nevoie să creăm un sistem de valori mai integrat, cu toate noile instituţii”, spunea liderul Forumului Economic Mondial, Klaus Schwab în 2009.
Între timp criza s-a acutizat şi noi n-am învăţat nimic. Pe piaţa muncii, diferenţele dintre sexe continuă să persiste. Văd şi aud asta în jurul meu. Să nu mai vorbim că, până şi în perioade mai puţin grele, şomajul a fost mai prieten cu femeile decât cu barbaţii.
Una dintre explicaţii este faptul că un număr mai mare de femei (comparativ cu numărul bărbaţilor) lucrează (sau sunt dispuse să lucreze) cu jumătate de normă sau cu contracte temporare fără a avea siguranţa locului de muncă. În plus discriminarea la locul de muncă există în continuare. Poate nu mai constă în apropouri libidinoase, dar există.
Sunt de părere (poate sunt şi unii care vor strâmba din nas) că româncele n-au avut parte niciodată de egalitate. Nici pe vremea comunismului, care zice-se venea tocmai cu această mare promisiune – cea a egalităţii între sexe. Să fim serioşi. Poate că femeile au primit dreptul de a munci cot la cot cu bărbaţii în fabrici şi uzine, dar adevărul e că bărbaţii n-au îmbrăţişat cu nerăbdare împărţirea îndatoririlor domestice. Aşa că da, femeile aveau drepturi: dreptul de a munci 8 ore la serviciu şi alte 6 acasă, trebăluind şi crescând copiii. Nu şi-a mai pus nimeni problema că poate munca de acasă era destul de obositoare încât este foarte probabil ca atunci când venea vorba de randament la locul de muncă, doamnele să fie mai puţin productive. Eu nu am avut prietene care să fie crescute de mame casnice, mamele noastre găteau, splălau, curăţau, frecau aragazul pe acasă, mergeau apoi la serviciu şi când se întorceau, munceau din nou. Şi fizic şi cu mofturile celorlalţi. Nu se plângeau aproape niciodată, pentru ele era ceva normal şi nu cred că lucrurile stau foarte diferit azi. Mare parte din vină cred că o are acest puternic tradiţionalism de care dăm noi românii dovadă şi cu care ne lăudăm pe toate gardurile.
De altfel, de fiecare dată când aud de mâncare tradiţională, port tradiţional, cântece tradiţionale, ştiu că toate acestea vin într-un pachet (e adevărat, gustos şi colorat împachetat) împreună cu rolurile foarte bine definite ale femeilor şi bărbaţilor în societate şi familie. Mai urmăresc câteodată emisiuni reality de la noi şi observ familii care se autointitulează ca fiind tradiţional – româneşti, mândre de felul în care şi-au construit viaţa. Majoritatea se cunosc de când ea avea 18 ani (sau chiar mai puţin), ea face de toate prin casă (rar are un loc stabil de muncă) şi el este capul familiei, cel din vorba căruia nu iese nimeni. Bonus, unii mai spun şi cu rânjetul pe buze că şi-au dresat bine nevestele. Ele încuviinţează umile. Copiii sunt mândri de tot ce spun mama şi tata. Şi cresc. Şi tot aşa vor proceda la rândul lor. O bună perioadă, din păcate, am considerat graba unora dintre prietene şi cunoscute care-şi înscriau copiii la grădiniţe (de stat) încă din vremea când aceştia erau abia născuţi ca fiind superficială. Nu le înţelegeam, de ce atât de multă înverşunare, disperare, alergătură. Mi se părea o chestiune de moft. Am înţeles însă recent, de ce. Numărul creşelor şi al grădiniţelor e unul dintre elementele care influenţează direct rata şomajului la femei. Nu poţi să munceşti atunci când nu ai siguranţa că micuţul tău este îngrijit bine. Nu poţi să munceşti când nu ai cu cine să-ţi laşi copilul. Şi nu toţi avem bani de grădiniţă particulară, bonă sau părinţi înţelegători şi apţi care să se ocupe de copii.
Numărul creşelor publice în România a scăzut, în perioada 2000 – 2009, de la 328 la 283, iar în ceea ce priveşte grădiniţele publice, în 1999/2000 erau 12.831 de grădiniţe, în timp ce în 2010/2011 mai erau doar 1.498 – arată un studiu al ONG-ului FILIA, realizat în 2011. Practic România şi-a scos încet şi sigur o bună parte din cetăţeni (majoritate femei) de pe piaţa muncii.
Ţările în care tradiţionalismul, conservatorismul religios şi diferenţele uriaşe dintre femei şi bărbaţi sunt la ordinea zilei au toate şansele să devină slabe din punct de vedere economic. Zilele trecute discutam cu un prieten despre acele zone din ţară unde în mediul rural încă este o ruşine ca o tânără de 20 de ani să nu fie măritată şi să prefere să studieze. Să nu aibă cel puţin un copil până la vârsta aceea. Din păcate există astfel de locuri, unul dintre ele se află chiar în zona în care m-am născut. N-ai spune asta când în orăşelele şi satele de pe acolo vezi vile imense, frumos împodobite de Crăciun. Micile comunităţi de genul acestora au însă talentul ascuns de a pedepsi orice încercare de abatere de la tradiţie. Femeia e într-adevăr făcută să muncească, dar doar pentru familie, acasă şi chiar şi în 2012 sunt comunităţi în care investiţia în educaţia fetelor este considerată inutilă.
Rezultatul acestor concepţii preistorice începe să se observe de după gardurile imense pe care bărbaţii locurilor le-au construit cu bani aduşi de afară, munciţi prin alte ţări. Munca lor nu mai este căutată prin Italia, Spania sau Anglia iar soţiile, necalificate şi reduse la funcţia de roboţi de bucătărie stau de veghe în căsoaiele reci şi neterminate. Cu toate acestea nu şi-au învăţat lecţia.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Cred că sunt pregatită să ies din anonimat și să îmi trec numele la sfârșitul poveștii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.