Viața unui om conține, poate, mesajul omului pentru lumea înconjurătoare. Viața noastră exprimă ceea ce nu putem exprima noi înșine prin cuvinte și ceea ce – adesea – nu știm noi înșine despre noi. Viața unora este un mesaj pentru câțiva oameni care-i cunosc și asta nu-i mai puțin important decât viețile celor ce poartă în ele un mesaj amplu, colectiv, un mesaj pentru un popor sau pentru o lume întreagă. Actorii, mai ales cei mari, sunt întotdeauna purtătorii unui mesaj care atinge esența umană, iar viețile lor ascund, uneori până-n ultima clipă, ca și în cazul lui Emil Hossu, o expresie adâncă a existenței.
”Indiferența este esența lipsei de umanitate! Cine nu iubește pe nimeni, nu poate fi iubit”, a spus actorul cu doar câteva zile înainte de a părăsi scena existenței. Era prezent la un miting, era tot pe o scenă, dar – de data aceasta – ca actor în piesa existenței și nu într-un scenariu imaginar. Era în postura aceea pentru prima oară; cel puțin, era pentru prima oară dezvăluit mulțimilor, ca un om al cetății, ca un om care-și refuzase lui însuși indiferența, ca un om care invita la acțiune prin iubire și, în consecință, la prezență prin iubire, la a fi împreună cu ceilalți tocmai din iubire. Acolo, atunci, în clipa aceea am privit cu uluire prezența lui Emil Hossu la un miting!
Aș putea spune că m-a șocat tocmai ipostaza surprinzătoare în care actorul își juca – fără să știe – marele său rol pentru România. Apoi, m-a surprins conținutul spiritual al discursului său; atunci și acolo el n-a făcut decât să atingă cauza fundamentală a erorii umane, a suferinței și a separării – indiferența. Indiferența dezumanizează și separă. Indiferența ne face egoisți. Indiferența ne îndeamnă să lucrăm, precum celulele canceroase, doar pentru noi înșine. Indiferența alienează și ne îngheață sufletele. Dar iubirea ne poate salva de la indiferență, ne poate scoate din starea de călăi și de victime și ne poate readuce în serviciul celorlalți, în această stare cu ajutorul căreia ni se ard cu adevărat karmele negative și acțiunile greșite ale trecutului. Emil Hossu și-a strigat atunci mesajul, dar – oare – cine l-a auzit? Cine l-a înțeles? Cine s-a oprit o clipă să-l comenteze?
Noi, oamenii, parcă avem în fire un soi de ignoranță și-un fel de a înțelege târziu, poate prea târziu, când ne lovim de prag și când ne doare până la insuportabil. Superficialul ne atrage, poate și pentru că-i la îndemână, pe când profunzimile ne sperie, dar o fac tocmai pentru că ele vorbesc în limbajul esențelor și al adevărului. Poate de aceea n-am înțeles mesajul lui Emil Hossu în clipa în care l-a exprimat prin cuvinte, dar se poate să-l înțelegem acum, după lăsarea cortinei, când emoțiile, șocul și lacrimile ni se vor așeza în lăuntru în forma înțelepciunii.
Emil Hossu a fost subiectul incredibil al unei mari sincronicități; a vorbit pentru prima oară public despre nevoia noastră de a reveni la condiția umană reală prin iubire, s-a referit atunci la președintele României, în mod special (deși acesta este un mesaj pentru noi toți), iar inima sa – inima este purtătoarea mesajului de iubire al ființelor; când iubim, ne zvăcnește inima, când iubim și ne doare, ne doare inima – a cedat tocmai atunci când președintele ținea un discurs adresat protestatarilor pentru prima oară de la începutul protestelor. Aceasta este o sincronicitate sau ceea ce se numește ”coincidență semnificativă”! Ca o consecință imediată a lăsării cortinei pentru actorul din existență, Emil Hossu, toate programele de știri au uitat de discursul președintelui. Chipul lui Emil Hossu și mesjaul său despre iubire au șters automat din câmpul atenției colective orice alt subiect, inclusiv discursul președintelui. Dra, nimic nu-i întîmplător, nu-i așa?
Ce alt eveniment imaginat de mintea umană putea să ne acapareze atenția până acolo unde să uităm de președinte, de proteste, de furtună și de frig, ce altceva decât un rămas bun atât de suprinzător și de dramatic? O cortină care cădea pentru totdeauna cu violență și cu îndrăzneala uluitoare pe care doar existența o poate avea, o cortină care avea să dezvăluie că pentru iubire nici un sacrificiu nu-i exclus.
Actorul a murit pe scenă. Poate că și experiența vieții noastre este scrisă, la fel ca un scenariu, iar noi o jucăm inconștient. Coincidența semnificativă tocmai asta spune; joci într-un scenariu divin și ceea ce faci, chiar dacă ești conștient sau nu, tu îți joci rolul. Tu îți transmiți mesajul. Poate că, între multe sensuri ale vieții, între multe suferinți și fericiri, avem de transmis un mesaj și prin moarte. Emil Hossu a spus ”iubiți oamenii, ieșiți din indiferență; fără a fi în serviciul celorlalți, vă dezumanizați”. Să punem în tablouri acest mesaj esențial al vieții și, de câte ori suferim, să ne aducem aminte că am uitat să iubim.
De câte ori suferim, individual sau colectiv, trebuie să fie la mijloc indiferența noastă; să revenim la iubire, să ne punem în serviciul oamenilor, să nu așteptăm drama, furtuna, gerul, zăpezile zbuciumate și pierderile dureroase pentru a ne iubi unii pe alții. De ce să murim din dragoste, de ce să moară cineva pentru a ne spune că nimic nu-i mai presus decât condiția umană, exprimată prin iubire și seriviciu dezinteresat? De ce rolul celui care iubește trebuie să fie întotdeauna tragic și asta doar pentru că n-am înțeles, încă, n-am înțeles ca ființe colective că iubirea-i mai presus de rolurile noastre, de dramele noastre și că, în clipa în care o vom accepta și înțelege, actorul, ca într-o scenă imaginară, poate fi aplaudat, dar viu și fericit.
Aplauzele noastre se revarsă către Emil Hossu, care ne-a spus – murind – cât de mult contează iubirea. Ce rol măreț i s-a scris acestui mare actor din existență, acestui mare actor care a murit pe scenă, depotrivă la propriu și la figurat. Să nu uităm asta niciodată! Dumnezeu să binecuvânteze actorul și să-i poarte sufletul în lumină și-n infinită iubire.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
