Pe vremea copilăriei mele despre sex se vorbea în şoaptă, pe la colţuri. Trebuia să fii profesor de biologie ca să poţi pronunţa cuvântul acesta şi să nu provoci palpitaţii. Altminteri cuvântul se spunea pe sub palma pusă stavilă peste gură, încărcat de o mitologie fabuloasă şi înfiorătoare. Adulţii preferau să îl oculteze, adâncind misterul. Foloseau eufemisme în locul lui. Până şi în buletin se prefera să se citească ”de parte” femeiască sau bărbătească decât să se folosească cele trei litere buclucaşe.
Pe vremea aceasta, aş spune chiar a zilelor din urmă, chiar dacă nu mai sunt prea mulţi sfinţi printre noi, sexul se foloseşte aiurea, pentru orice, demitizat, demonetizat, devalorizat.
Sexul e peste tot: în desene animate, unde fetiţele sunt desenate ca nimfe nubile, iar băieţii sunt adonişi în devenire, în ziare, unde mai tot periodicul are o pagină, 5 sau alta, unde se lăfăie câte o domnişoară cât mai dezbrăcată, încercând să trigger a brand and ensure a future brand recognition. Abundă în filme, de-şi are sau de nu-şi are locul, te împiedici în el în reclame care vând maşini scumpe, băuturi, ţigări sau medicamente. Desigur, fiind noi eminamente moralişti, reclamele la prezervative preferăm să le rezervăm după ora 24, să nu cumva să contaminăm puritatea copiilor.
Şi fiindcă e pe toate gardurile, avem copile care au copii, avem copii prădători sexuali, avem profe, babe şi pitici porno. Dar nu avem responsabilităţi.
Mi-aduc aminte cum mi-a explicat mama momentul în care îmi va veni ciclul. Reacţia mea a fost simplă şi clară: nu vreau să se întâmple una ca asta! NU mie. Nu merit să mi se întâmple aşa ceva. (Desigur, fiind vorba despre un moment anterior lui ’89, când avortul era o opţiune teribil de riscantă, mama mi-a povestit că din momentul în care apar primele sângerări e posibil să rămân însărcinată şi deci să mă feresc de băieţii care sunt nişte animale şi nu vor decât să-mi umble în chiloţi.) Între momentul discuţiei şi momentul crimei, au trecut vreo trei ani, fiecare zi fiind din punctul meu de vedere o victorie personală asupra biologiei şi inevitabilului. Mi-ar fi fost mult mai util să-mi spună că da, vine un moment în viaţa oricărei femei când va începe să piardă lunar sânge şi trebuie să ştiu asta în avans, să nu mi se întâmple ceva neplăcut. Nu, nu e ceva patologic, nu e ceva murdar, nu e ceva scârbos. Este ceva natural, un mecanism prin care trupul se pregăteşte să îşi îndeplinească principala menire biologică. Dar nefiind eu un animal necugetător, pregătirea trupului nu înseamnă în mod necesar că eu trebuie să mă supun şi că trebuie să mă prăsesc imediat. Mi-aş fi dorit să mi se spună că din momentul în care se întâmplă evenimentul respectiv nu mai sunt copil, ci sunt adolescentă, deci aproape adultă. Şi că din momentul acela trebuie să demonstrez responsabilitate şi putere de decizie astfel încât să câştig respectul celor care deja au statut de adulţi. Că e primul prag pe care o fată trebuie să-l treacă pentru a deveni femeie. Şi că a deveni femeie e o responsabilitate în sine, nu e un statut care să ţi se confere automat.
În apropiere de Revoluţie, imediat ce am intrat la liceu am primit a doua lecţie despre sex. Mama mi-a spus cum pentru dânsa, în momentul în care a intrat la facultate, tatăl i-a ţinut obligatoria educaţie sexuală: ”te greşeşti, te omor, o omor şi pe mă-ta că nu a fost în stare să te crească şi pe urmă mă omor şi pe mine, că fără voi nu mai am niciun rost pe lume.” După care mi-a spus ce înseamnă să faci aşa ceva. Mi-aduc aminte că s-a subliniat excesiv aspectul dureros şi neplăcut. Mi-aduc aminte că mi s-a spus că pot să fiu contaminată cu o serie de boli grave, HIV/SIDA, hepatite, sifilis şi încă multe altele pe care nu le-aş enumera, că ne apucă dimineaţa pe răcoare şi că asta înseamnă să-mi distrug tinereţea. Şi desigur, mi-a spus că risc să rămân însărcinată. Caz în care mi-a spus să vin la dânsa ca să rezolvăm treaba fără să ştie nimeni şi să nu-mi distrug viitorul prin puşcării, avortul fiind ilegal. Imediat după revoluţie am văzut ”strigătul mut” şi m-a şocat atât de tare încât mi-a tăiat orice elan sexual pe care l-aş fi avut vreodată. Riscul bolilor şi al obligativităţii de a face o întrerupere de sarcină au constituit un duş foarte rece peste estrogenii mei dezlănţuiţi.
Restul au rămas nespuse, ca nu cumva să îmi infameze curiozitatea. Mi-aş fi dorit să îmi spună că a face dragoste sau sex este perfect natural, mai ales când doi oameni se iubesc. Că a face dragoste şi a deveni femeie nu înseamnă nici un motiv de tragedie nici un motiv de bucurie, ci o normalitate. Dar că normalitatea înseamnă responsabilitate. Responsabilitate faţă de tine, faţă de partener, faţă de copiii tăi nenăscuţi. Primul pas spre a-ţi asuma această responsabilitate e să o faci doar cu prezervativ, câtă vreme nu acţionezi pentru a avea un bebe, sau dacă relaţia nu e atât de profundă şi de bazată pe încredere încât să poţi trece pe pilula contraceptivă fără să ai dubii. Trebuie să ştii să alegi, ”ai încredere în mine” nu trebuie să existe când îţi pui la bătaie viaţa.
Da, doare primele dăţi. Dar atunci când bărbatul este cel potrivit şi când trupul şi inima ta doresc la unison, nu e o tragedie. Mai mult, că e un gest atât de sublim că poate fi asemuit doar cu o epifanie.
E aproape divin să te întinzi spre un celălalt şi celălalt să se întindă spre tine până când nu mai ştii unde se termină şi unde începi. Poate fi atât de intens încât atunci când atingi pielea celuilalt să te nedumerească total că nu simţi şi prin epiderma lui.
Dar ca să ai şansa să simţi asta, trebuie să fii sigur/ă. Ca să poţi rezolva celebra ecuaţie iubire care tinde spre orgasm prin sex, trebuie să rezolvi mai întâi necunoscutele: respect, siguranţă, ocrotire.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Bolile cu transmitere sexuală – o mare problemă în lipsa educației
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
