”Să ni se dea!”. Nu contează ce, doar ”să se dea”.
Asta e obsesia românului şi obsesia Pieţei revoluţionare. Poate şi a altor naţii, nu am fost, nu cunosc în detaliu amănuntul, nu mă pot exprima. Forma asta impersonală a verbului este cea care mă scoate din minţi. Este ceea ce rămâne din ”mamă, dă-mi să mănânc / mamă, dă-mi voie să mă duc la joacă!” când mama nu mai e în preajmă, iar copilul refuză să crească şi să îşi asume responsabilitatea faptului că trebuie să ia decizii pentru sine sau chiar pentru alţii.
Am văzut o mulţime de tineri, aş zice chiar copii, ieşiţi la demonstraţie fără ca habar să aibă de motivele demonstraţiei şi de ceea ce vor. Vor aşa, ca un fel de fiinţă supranaturală să se pogoare din cerurile lui Dumnezeu şi să dea, cu ambele mâini, poate chiar să reverse dintr-un fel de corn al abundenţei, belşugul peste el în primul rând şi poate peste familie.
”Să ni se dea de lucru!” Cine? Ce lucru? Mă şochează obsesia şi idolatrizarea pe care unii dintre cei proaspăt ne-absolvenţi de liceu o au pentru perioada comunistă. Era mai bine atunci, fiindcă oamenii primea(u), acordul fiind al dracului de opţional, de lucru. Da, oamenii primeau de lucru. În genere, pe la Canal, în Deltă, sau aiurea, unde o minte creaţă considera că trebuie făcut ceva, fără să se ia în considerare nevoile reale. Aşa că oamenii ăia mureau pe capete, lucrând undeva, ceva, fără să înţeleagă ce şi cu ce scop. Se dădeau repartiţii. Tinerii uită că repartiţiile se dădeau pe pile în primul rând şi pe merit ce mai rămânea. Doar Dumnezeu ştie câte minţi geniale s-au ratat fiindcă nu au avut Kentul izbăvitor. Da, se dădeau repartiţii, dar nu se ţinea cont, ba chiar se dorea ca legăturile de familie să fie rupte. Absolvenţii din Ardeal erau trimişi în Dobrogea, muntenii, în Bucovina, oltenii, în Transilvania, moldovenii săraci şi fără un rost în satul lor plecau unde vedeau cu ochii. Iaca sursa bancurilor regionale şi a discriminărilor pe baza locului naşterii. Şi asta se făcea ca un experiment social, fiindcă oamenii fără legături puternice familiale erau mai simplu şi mai uşor de îndoctrinat. Era mai simplu să îi pârăşti pe vecinii pe care nu i-ai văzut în viaţa ta decât pe cei la masa cărora împărţiseşi un colţ de pâine cu mâncare în copilărie.
”Să ni se dea locuri de muncă bine plătite.” Ca să fii plătit, trebuie să ştii să faci ceva. Iar când tot liceul ai fredonat-o ca să-i arăţi profului ce cool eşti tu şi ce relicvă e el, când după 12 clase habar n-ai să faci un lucru atât de elementar precum acordul gramatical şi nu eşti în stare să ai şi să exprimi un gând coerent, ce angajator e nebun să te încarce cu o responsabilitate pe care ştie că nu o poţi îndeplini?
Îi detest sincer pe cei de la guvernare/ guvernări. (Nu mai cred în ”arde-i pe corupţi”, sau în altceva decât ”la timpuri noi, tot noi”.) Fiindcă ei au generat prin propria incompetenţă prăpădul care stă să vină. Apreciez însă minima decenţă a lui Boc care recunoaşte că nu are de unde da salarii mai mari. Şi absenţa de la manifestaţii a politicienilor. Şi sancţionarea verbală a politicienilor foşti, actuali sau wannabe care s-au visat în poziţia de lideri de Piaţă şi surfer de nemulţumire populară.
Tot scandalul acesta îmi aduce aminte despre o întâmplare care mocnea în memoria mea. O călătorie la ceas de seară cu trenul, oameni pestriţi în vagon. Printre ei şi un fel de roacker-hippie-visător-filozof. Care propunea ca soluţie a problemelor existenţiale şi de multe alte naturi euthanasierea obligatorie după o anumită vârstă. Un pic pe baze etnice, un pic pe baze geografice, un pic sexist, un pic pe baza orientărilor sexuale şi ce mai rămânea în baza meritelor personale. Teoria friza un absurd absolut, bazată pe una dintre cărţile lui Asimov din ciclul Roboţilor. Am stat, l-am ascultat, am pus întrebări, încercând să îi înţeleg mintea creaţă. La final l-am întrebat cine ar trebui să fie însărcinat să ia decizia de a condamna la moarte un om. În momentul acela s-a blocat, a început să se bâlbâie şi a venit salvator cu un răspuns ”un comitet de filozofi”. Ultima întrebare a fost ”şi dacă acest comitet de filozofi nu te consideră suficient de important pentru a ţi se permite să trăieşti?” Blocajul a fost atât de complet, că vreo câteva secunde a uitat să mai respire de atâta indignare. Cum să nu i se permită lui? Tocmai lui!
Asta e problema Pieţei. Toţi vor să li se dea, fără să aibă o viziune clară măcar asupra a ceea ce doresc, cei mai mulţi. Vrem ”jos!” şi sânge ca la Circul roman, dar uităm că tot pe ei i-am aclamat acum câţiva ani ca pe nişte eliberatori de neam şi ţară. Şi mai ales uităm că arderea de tot e bună doar când în locul vechiului sunt deja seminţele germinânde ale noului. Tare mi-i frică de germenii pe care-i văd, că ori sunt sterpi, ori sunt o specie nouă cu care nu pot rezona sub nicio formă.
Şi de asta mă înclin cu umilinţă în faţa bătrânilor care ies acum, cei care acum 20 de ani nu au avut tupeu să iasă sau să se impună fiindcă au considerat că nu sunt suficient de reprezentativi pentru ca să conteze. ”Vom muri, dar vom fi liberi” e ceea ce predau cu nişte ultime puteri celor din jur. Şi celor de acasă. Nu mai speră să li se dea. Încearcă să îşi ia singuri libertăţile şi drepturile de care au nevoie. Şi ştiu care le sunt responsabilităţile şi acum.
Citiţi şi
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
Jurnal de Arizona: Dragă singurătate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
