Uitându-mă la toate câte se întâmplă sau nu se întâmplă de ani buni (nu în sensul ad literam, ci în acela de vreme multă) precum şi la anunţatele proteste sindicale, mă întreb dacă sintagma lui Badea nu a ajuns cumva, dintr-o vorbă cu haz de necaz, una păgubos emblematică. Câţiva oameni, şi culmea e că aleşi de noi şi priviţi tot de noi, ne umplu halucinant timpul cu toate tâmpeniile pe care le fată minţile lor mereu gravide. Iar noi, o majoritate impotentă, cădem de bună voie în capcana comentariilor fără consecinţe, într-o complicitate nerecunoscută, neasumată, dar zgomotoasă. Şi biscuim. Pe la televizor, pe la radio, pe la mitinguri, pe la şuete private sau în piaţă, la telefon ori în comunităţi virtuale. Consumăm de zor un timp limitat, “analizând”, care cum putem, nivelul prostiei colective la care, pe de altă parte, contribuim zelos. Şi putem, frate, socotind că nu ne costă nimic să vorbim. Ba ne costă, dacă o facem mult şi prost, fără alt folos decât o defulare derizorie şi burlescă. Din vârful buzelor, nţ, nţ, nţ, nţ… din câte un turnuleţ de fildeş autentic sau kitsch-os, ori ca la bodega din Ferentari, totuna-i. De mii de ori am spus şi auzit că suntem un popor de comentatori, care suferim genetic de boala fatalismului şi a conspiraţiei universale împotriva bunelor noastre caractere şi intenţii.
Toată lumea, şi ştiţi bine că nu e o exagerare, avizată, dar mai des, deloc aşa, are păreri despre orice, şi, fireşte, de neclintit. Că şi fudulia mănâncă România, printre altele. Pe care le exprimăm sfătos, dar mai frecvent nervos-injurios. Noi nu dezbatem, ceea ce ar însemna pertinenţă, încleştare de idei, argumente şi, neapărat, soluţii. Noi folosim fie comentariul intelectualo-analitico-omnisciento şi paşnico-sterilo-constatator, fie sudalma groasă, ignară, izvorâtă din sfântă mânie proletară, dar aşişderea, ne-periculoasă şi egal ne-determinantă a vreunei schimbări necesare. Şi, cum am da-o, tot printr-o neputinţă funciară se traduce şi una, şi alta.
Iar ca demersul meu să nu fie un simplu exerciţiu speculativ, altfel, devenit sport naţional, vă întreb:nu ştiu ei să ne guverneze sau noi suntem eminamente neguvernabili (şi “înţelegem” doar când simţim morcovul de Sodoma ori menghina de cojones sub ameninţarea unei coerciţii mai blânde,amenda, sau mai aspre, închisoarea)? Paranteza e un subiect sensibil pentru români şi ar stârni o ditamai controversa naţională, fiindcă încă mai credem sau acceptăm, majoritar, că, de exemplu, bătaia e ruptă din Rai. Atunci când e aplicată altora, desigur :).
În varianta unu, dacă se păstrează consensul cu care criticăm elegant sau înjurăm birjăreşte în mod egal orice variantă politică – toţi sunt hoţi, mincinoşi, corupţi, şantajabili, nepricepuţi şi noi, bieţii, mereu avem de ales dintre două rele pe cel mai mic, am soluţia angajării unui guvern străin. Asta e, ne predăm, la figurat, au mai făcut-o şi alţii, strângem din dinţi, învăţăm (printre altele, poate, şi să nu ne mai batem aiurea cu pumnul în piept, “noi suntem români, noi suntem aici, pe veci, stăpâni”, că la aşa stăpâni se revoltă câteodată şi munţii Vrancei) şi să ieşim naibii, odată, din marasmul ăsta. De ce să plecăm noi cu milioanele (ca număr şi bani) la străini şi să nu aducem o mână dintre cei mai buni pe care să-i plătim regeşte, da, din banii noştri, publici, că merită? Aş adăuga, pentru cazul în care cineva uită, că fiecare şi toţi împreună putem face şi acest lucru posibil, cu condiţia să nu ne prevalăm de un patriotism prost înţeles sau să ne ascundem, laş, în spatele lui. Trecutără totuşi 20 de ani.
În varianta doi, dacă e adevărată, mă tem că orice guvernant, că-i român, neamţ, japonez sau marţian, fără să fie nepopular prin fermitate, va fi la fel neputincios în faţa procrastinării, abuliei, echilibristicii pe muchia legii a celor vioi, şmecheri şi corupători în cârdăşie cu coruptibilii, a mentalităţii “lasă, că merge şi aşa”, a letargiei “intelighenţiei” române, culpabilă fără circumstanţe atenuante, într-o ultimă şi nedorită instanţă, de statul pe loc ori, şi mai rău, de regresul societăţii în ansamblul complex al aspectelor ei. Pentru că, iată, oricărei prestaţii publice inepte, din categoria “un nebun aruncă, din plictiseală, la nimereală, o piatră în apă”, aceasta îi opune un cor de “înţelepţi” gata să ofere explicaţii savante, chiar mai jalnice decât criticile empirice populare. Ei analizează cu orele, incriminator şi doct, traiectoria pietrei, deloc filosofale, principiul lui Huygens, relativismul întâmplării şi modalităţi abracadabrante de recuperare a obiectului. Şi nu a nebunului, în sensul trimiterii lui perfect democratice fie înapoi la şcoală, fie la… răcoarea necesară meditaţiei, urmată de înlocuirea cu omul potrivit locului cu pricina. Dar asta ar însemna sa ne fi vindecat de o altă chestie la care suntem mari meşteri: aruncatul vinii proprii pe spinarea colectivă, şi din acest motiv cocoşată, şi identificatul paielor din ochii altora aşa, imposibil, cum este uneori, din cauza propriior bârne.
Şi totuşi, mă gândesc că suntem milioane de vertebre. Care, în loc să formeze un popor vertebrat, umblător în două picioare sigure, că har Domnului, avem pe ce păşi, cu o frunte lată, sus, şi nu cu puşca ruginită şi cureau lată, jos, şi rămasă fără loc de găuri, cu un piept ca în poveşti, că de-astea avem – “ai noştri, ca brazii”, dar cu care eram fraţi mai ales în retragerile din calea “duşmanilor” (noi n-am avut altceva decât din aştia, cotropitori, răi, nemernici, n-am fost “beligeranţi” decât de nevoie, când am avut mereu de apărat, nevoile, şi nu de cucerit, că nu eram soi de imperialişti), cu o inteligenţă matură cumulativă în locul mediei aritmetice, care îi include şi pe prunci şi pe bătrânii cu Alzheimer, cu o voce sonoră, fermă, credibilă, şi nu cu una spartă, sunând fals orice-ar spune ori promite, nouă-ne sau altora, reiau ideea după această enumerare, noi, milioanele de vertebre, alegem să fim un altfel de popor. Cu mentalitate de slugi şiret docile, având mai mari sau sau mai mici interese-învârteli personale, perpetuu vulnerabile sau şantajabile, din patru în patru ani, siderant eligibile, mârâind pe la colţuri ori public, majoritar gângave şi deloc credibile, pe bucăţele sau ca întreg.
Eu, una, declar că încetez să-i mai judec pe guvernanţi. Îmi ia mult prea mult timp şi nu-l am. N-am timp nici să-mi critic co-naţionalii şi nici nu vreau s-o (mai) fac. Aparţin acestui popor prin dat. Cum nu-ţi alegi părinţii, nu-ţi alegi nici obârşia, direct legată de ei. Şi voi alege să pun mai des fapta în locul vorbei. Altfel, vorba, nu e nici măcar apă de ploaie, fiindcă şi aceea e binecuvântată când nu face ravagii. O picătură din apa care să spele obrazul României pot fi şi eu, dar şi vertebra care s-o ajute să-şi recapete staţiunea bipedă. Încearcă şi tu. Să fim femeile-vertebră.
Un gând bun şi pe curând.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
