Să ai un CNP care începe cu 2 nu înseamnă în mod automat că eşti femeie. Îţi conferă automat sexul feminin, desigur, inferior, altminteri nu ar fi început cu 2. Dar de la sex feminin la femeie este astăzi o cale lungă, cumplit de întortocheată.
Acum 200 de ani drumul era simplu:
- la naştere, tatăl se îmbăta de ciudă că n-are încă un ficior care să aducă zestre, ci o p***ă nesemnificativă care urma să plece cu o parte din averea lui;
- în copilărie, nu beneficiai de mare educaţie, cu excepţia cazului rarisim în care erai născută într-o familie de boieri excentrici. Educaţia de bază rămânea aceeaşi pentru o fiică de şerb sau pentru o fiică de domn: să te supui bărbatului, să-l ”ţii” cât mai bine, să ştii să speli, să coşi, să ţeşi, să găteşti, să munceşti pe brânci, să înveţi cum se primeşte un pumn fără să crâcneşti, să te fereşti din calea superiorilor, să ai grijă de copii. Acestora li se adăugau cutumele şi datinile, inclusiv cele religioase. Era mult mai important să ţii posturile de peste an, să nu speli vinerea, decât să fii fericită.
- pe la un 15 ani, erai măritată sau plecai deja în lume cu cel ales. În loc să speli, să coşi, să ţeşi, să găteşti, să munceşti pe brânci pentru familia unde te născuseşi, o făceai pentru familia socrilor, în general. Şi nu mai aveai grijă de fraţii mai mici, ci de propriii tăi copii. Se schimba obligativitatea de a nu face sex cu nimeni cu obligativitatea de a face sex cu unul. Sau cu încercările de a evita acuplările de câte ori omul ţi se întorcea cu chef de la cârciumă. Năşteai copii. Vedeai cum moartea îi seceră prematur pe unii dintre ei. Erai bârfită şi bârfeai seara la portiţă, stând pe scaunul de la uliţă.
- pe la 30 de ani deja erai bătrână, cu dinţi lipsă, cu riduri înspăimântătoare. La 40, aveai şanse să fii deja văduvă, dacă nu muriseşi deja slăbită de sarcini şi de munca grea. Spre 60, ajungeau desigur doar vrăjitoarele, aşa că era de evitat o aşa vârstă, pentru a nu fi exclusă din societate.
- la moarte, te boceau neamurile, erai pusă-n copârşeu şi uitată într-un colţ de ţintirim.
Cam aşa era ciclul vieţii pentru o femeie. Uneori mai erau momente de fericire furată. Fuga de păgânii care iar mai călcau Ţara. Schimbarea Domnilor sau a boierilor. De la bunică la nepoată, mamă sau fiică, împărţind prea adesea acelaşi nume de Maria sau Ioana, Nornele (zeităţi ursitoare în mitologia nordică) torceau acelaşi fir, din aceeaşi lână, similare până la suprapunere.
Dar acum 90 de ani, a venit la putere nebunul care a schimbat totul. În mintea lui bolnavă s-a născut o idee care a sfâşiat acest echilibru. S-a jucat cu minţile bărbaţilor şi ale femeilor, i-a sedus cu vorba lui bolovănoasă, ”de acţiune” şi, în mai puţin de 10 ani, a aprins focul care a schimbat din temelii întreaga lume. Şi a schimbat-o fără posibilitatea de a-şi mai reveni la echilibrul anterior. Da, la Hitler mă refer. Cel care a creat premisele ca feministele să câştige. Bărbaţii fiind plecaţi pe front, aiurea, să îngraşe câmpii de care nu auziseră niciodată, femeile au trebuit să renunţe la cratiţă şi au constatat că pot să facă muncile bărbaţilor.
După aia nimic n-a mai fost la fel. Djinul a ieşit din sticla în care patriarhii Bibliei îl înghesuiseră cu greu şi succubuşii (spirite sau demoni feminini suprasexualizat, ce apar în legendele medievale, despre care se spune ca ar fi apariții fantomatice trimise pentru a stârni apetitul sexual al unui bărbat) au ţâşnit liberi în lume. Brusc femeia a înţeles că e mai mult decât o posesiune. Că viaţa ei înseamnă mai mult decât un numărul de copii făcuţi, de mâncăruri pregătite sau de rufe spălate. Dar ceea ce nu au înţeles acele femei din anii ’60 şi ’70, a fost că nu doar vieţile lor s-au schimbat. Şi că nu erau responsabile doar de vieţile lor. Şi au uitat să-şi educe şi soţii. Şi mai ales au uitat să-şi educe adecvat fiii şi fiicele.
În continuare, taţii se îmbată de fericire când li se naşte un fiu care să le poarte numele şi de tristeţe când au o fiică care le va purta genele. În continuare fetele sunt cetăţeni de mâna a doua. În continuare fetele sunt educate că sunt inferioare băieţilor, că trebuie să aibă aceleaşi visuri de întemeiere a unei familii căreia să i se dedice, precum străbunicele. Şi cu toate astea, sistemul obligă la educaţie, uneori dă posibilitate ca educaţia să depăşească cele 10-12 clase obligatorii. Moment în care femeia începe să îşi dorească de la viaţă mai mult decât să schimbe scutece şi să îşi aştepte soţul cu masa pusă şi papucii încălziţi.
Dar genetica loveşte necruţător, neuronii sunt programaţi să te îndrăgosteşti. O faci şi te aştepţi să fii super woman. Să fii fericită ca în filmele de la Haliud, să ai şi cariera pentru care ai muncit şi un soţ care să te sprijine şi un copil care să fie normal şi fericit, chiar dacă tu eşti peste 12 ore pe zi plecată cu serviciul. Şi aşteptările încep să se năruiască.
Întâi te loveşti de chestii mărunte peste care treci, fără să faci prea multe nazuri. ”Doar n-o să faci scandal pentru amănunte, lasă mamă, că o căsnicie e făcută din compromisuri”. După care mărunţişurile se transformă în chestii majore. Pe care nu le poţi vocaliza, căci ai ameninţa integritatea fizică a casei. Şi fiecare renunţare ajunge să atârne cât o cupă de cucută. Să vezi că soţul tău se aşteaptă să îi aduci papucii calzi deşi vii în acelaşi moment cu el. Să vezi că îţi spune că eşti femeie, deci e de datoria ta să faci curat, el doar e obosit după cele 9 ore de serviciu şi trebuie să se odihnească. În linişte, deci, te rog, “vezi de ce ţipă ăla micu şi ajută-l şi cu lecţiile, că pe mine m-a f***t azi şeful de m-a scos din minţi“.
Observi permanent că pierzi bătălia cu semenele siliconate care apar seară de seară la teve. Cum curvelor răsfăţate care poartă generic numele de asistente TV li se îndeplineşte orice dorinţă, fiindcă sunt ”populare”, pe când tu trebuie să te mulţumeşti cu rămăşiţele zilei. Observi că se mai găseşte câte un tembel care să-ţi explice de ce o femeie trebuie să se mărite virgină, ca să îi fie lui îndeplinită fantezia tip Enterprise şi cum cea mai mare valoare a unei femei stă într-o bucată de piele, deşi valoarea lui ca om e comparabilă cu a unui câine comunitar.
Şi ce e mai tragic, e că femeile din generaţia mea, prinse în clenciul acestui destin, în loc să îşi educe în mod adecvat fiii şi fiicele, pentru a pune bazele unui viitor mai bun pentru ei, creează premisele unor clenciuri şi mai cretine – copiii sunt educaţi să se considere centrul Universului şi când li se demonstrează contrariul, apar şi tragediile.
Şi cu toate astea îmi doresc o fetiţă.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
