“La jeunesse commence à changer, est-ce que tu commence à changer?”
Se pare că a venit momentul bilanţului. Până nu m-am apropiat de această vârstă, nu am înţeles exact de unde această zvonistică inutilă, dar 30 se revendică drept o vârstă critică. Oficial, ţi se recomandă să treci la un proces de soul searching, să revizuiești întrebările pe care ţi le-ai pus în urmă cu 10 ani și să faci bine să găsești răspunsurile. Iar dacă nu te lovesc ca o revelaţie, atunci să treci pe la “contabilitate”. Ancheta este radicală. Ai un job bun? Dacă da, de ce nu ești manager? Dacă nu, de ce ai mai făcut un master? Ai o relaţie frumoasă și stabilă? Dacă da, de ce nu vă căsătoriţi? Dacă nu, cât timp crezi că-ţi mai poţi permite să alergi ca nebuna pe patinoarul relaţiilor fără să cazi într-o piruetă finală? Ai un copil? Dacă da, de ce mai muncești? Dacă nu, șansele să naști un copil cu sindromul Down cresc cu 50% după 35 de ani (și asta este doar una dintre nenoricirile pentru care nu ești niciodată pregătită). Ai o casă? Dacă da, ia-ţi o pisică sau un câine sau un porc de Guinea. Și obligatoriu o grădină. Dacă nu, fă un credit. N-ai mașină? Merge și bicicleta, dar când vii de la Billa parcă e mai dificil să cari cumpărăturile. Și uite așa, bilanţul pe care ţi-l fac alţii în ceea ce privește viaţa ta nu are niciodată un final fericit.
Mărturisirile mele nu se bazează decât pe ceea ce am observat în primul rând la mine. Sunt, deci, oneste și autentice. Nu mă simt în niciun fel. Nici mai bătrână, nici mai înţeleaptă. Deciziile vin la fel de greu, nopţile nedormite sunt la fel de epuizante, weekend-urile se petrec tot la mare sau la munte, factura la telefon e la fel de încărcată, consum aceeași benzină, ridurile nu s-au oprit din procesul de formare și îmi doresc în continuare un copil, deși îmi găsesc (tot în continuare) cele mai penibile pretexte pentru a nu-l face. La 20, eram convinsă că până la 30 de ani voi trăi minimum 100 de vieţi, mai multe decât orice pisică chinezească. Apoi, eram terifiată de gândul că o să mor. Că pielea se va zbârci, corpul se va lăţi, iar inima își va pierde din elasticitate și nu voi reuși să urc scările fără să mi se taie răsuflarea. Surprinzător, la 30 de ani, pielea e aproape la fel de fermă, corpul are cu câteva kilograme mai puţin, iar trei ore la sală pe săptămână sunt mai mult decât suficiente pentru inima mea. Revin cu aceeași concluzie: nu mă simt în niciun fel diferit. Nu simt că am 30 de ani, așa cum știu că de acum încolo nu vor mai conta cei care se vor adăuga pe parcurs. Nu mă interesează ce cred alţii și nu îmi trăiesc viaţa raportată la niște convenţii sociale. Singura diferenţă? Acum știu că vreau. Și ce vreau. Dorinţele mi s-au limpezit, perspectivele se sterg de ceaţa și aburul nebuniilor de la 20 ani, iar drumul înainte e ca o autostradă.
Călătoria contează la fel de mult ca destinaţia. 30 nu este decât un număr în matematica vieţii şi nimic mai mult. Nu a pretins niciodată atâta atenţie. Importanţă are doar în ochii tăi. În viaţă nu există răspunsuri, există doar teste grilă la care e obligatoriu să răspundem onest şi să trecem examenul: să creștem, să iubim, să iertăm, să fim noi înșine, să ascultăm, să citim, să dăruim. Ca de altfel, la orice vârstă.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
