Există momente în care parcurgem drumul unul către altul cu ușurință, cu mirare, cu acea încredere senină care face ca apropierea să pară inevitabilă. Și există epoci, ca cea pe care o trăim acum, în care relațiile par niște poduri șubrede, amenințate de prăbușire sub propria lor greutate. Astăzi, între femei și bărbați nu se așterne doar distanța, ci și o vină difuză, un fel de tristețe resemnată: ceva s-a rupt pe drum și nici unul dintre noi nu știe exact cum să repare.
Femeile cer mai mult decât au cerut vreodată — și nu, nu lucruri, ci prezență. Claritate. Inițiativă. O energie masculină care să protejeze fără să sufoce, care să liniștească fără să infantilizeze. În fața acestei cereri, mulți bărbați se retrag. Nu fiindcă n-ar vrea să ofere, ci fiindcă nu mai știu cum. Temători să nu fie acuzați de dominare, neîncrezători în propriul rol, adesea lipsiți de repere, aleg pasivitatea — acel tip de absență prezentă care nu poate construi nimic.
Și totuși, așa cum spune Esther Perel, „Iubirea nu este un sentiment. Este o acțiune continuă.” Iar lipsa de acțiune nu poate întreține nicio formă de iubire, oricât de tolerantă sau înțelegătoare ar fi partea cealaltă.
Ne desparte frica de a încerca. Ne desparte rușinea de a fi percepuți greșit. Ne desparte un fel de oboseală morală care, în loc să ne apropie, ne condamnă la singurătăți paralele. Și, da, ne desparte confuzia: nu mai știm, poate, ce înseamnă azi un bărbat adevărat sau o femeie adevărată, în afara clișeelor și sloganurilor. Ne agățăm, stângaci, de teorii gălăgioase și uităm de lucrurile simple care încă funcționează: prezența, inițiativa, onoarea.
Așa cum observa Alain de Botton: „Dragostea încetează să fie misterioasă atunci când înțelegem că are foarte puțin de-a face cu sentimentele spontane și foarte mult cu priceperea.” A ști să rămâi. A ști să insiști. A ști să îți asumi riscul de a fi respins sau, și mai greu, riscul de a fi primit.
Ce ne poate aduna înapoi este recâștigarea inițiativei masculine și a receptivității feminine — nu ca roluri rigide, ci ca energii complementare.
Un bărbat aflat în propria lui masculinitate poate deschide lumi întregi de oportunități în relația cu femeile, pentru că emană acea energie de dominanță pe care feminitatea receptivă o caută instinctiv. Dominanța nu înseamnă grosolănie sau invalidare, ci o forță protectoare clară și liniștitoare. El o câștigă pe ea, nu invers.
Nu e despre a trata o femeie ca pe un animal de companie sau ca pe o plantă de apartament care are nevoie de apă o dată pe săptămână, ci despre a-i oferi onoare și stabilitate — printr-un amestec autentic de vulnerabilitate și forță.
Dominanța sănătoasă se vede în gesturi aparent simple: când îi deschide ușa, când preia inițiativa în unele planuri, când o complimentează sincer pentru frumusețea ei, când îi trimite un pahar la bar sau când conduce interacțiunea într-un mod care exprimă clară energie masculină.
Pasivitatea la un bărbat este incompatibilă cu romantismul. Un bărbat pasiv nu te valorizează cu adevărat. Și exact de aceea James Bond cucerește atât de multe femei. 🙂
Terry Real punctează fin: „Intimitatea nu este întotdeauna confortabilă, dar este cel mai sigur loc de pe pământ.”
Ce ne poate aduna la loc
Ne adună curajul de a cere și de a oferi, onest, fără să mai jucăm roluri obosite.
Ne adună educația emoțională, modelele de relații bazate pe respect și responsabilitate, nu pe manipulare sau frică. Poate că nu avem nevoie de „soluții perfecte”. Poate că ne ajunge puțin mai multă luciditate și dorința de a construi ceva viu. Sigur, nu există rețete universale, dar există gesturi care, repetate zilnic și înțelese fără cinism, pot reclădi podurile rupte.
Și da, vina nu e niciodată doar de o parte — iar vindecarea cere mai multă înțelepciune decât acuzațiile reciproce.
- Să nu mai negociem fiecare gest, ca și cum iubirea ar fi o piață de mărfuri emoționale. Un gest oferit fără garanția răspunsului nu este o pierdere, ci o declarație de curaj.
- Să învățăm să riscăm din nou, chiar dacă am fost răniți înainte. Frica nu va dispărea, dar curajul înseamnă să pășim înainte cu ea, nu să așteptăm perfecțiunea.
- Să ne cunoaștem propriile răni, pentru că un om care știe ce durere poartă în sine va proiecta mai puține războaie asupra celui de lângă el și va putea iubi fără să ceară reparații imposibile.
- Să nu mai cerem totul de la un singur om, pentru că un partener, oricât de iubitor, nu poate înlocui o comunitate, un terapeut și un vis personal, toate la un loc. Respirația relației vine din limitele sănătoase.
- Să cultivăm inițiativa, acel gest simplu și nobil prin care cineva ia primul pas fără să calculeze dacă va primi aplauze, pentru că iubirea adevărată se simte și fără ecou imediat.
- Să privim vulnerabilitatea ca pe o formă de forță, nu de slăbiciune, și să înțelegem că a spune „îmi pasă” sau „îmi este teamă” cere mai mult curaj decât a poza în nepăsare.
- Să nu mai amânăm gesturile mici, acele cuvinte, priviri sau îmbrățișări care, adunate zi de zi, țes armura reală a unei relații. Marile gesturi sunt frumoase, dar supraviețuirea vine din rutina gesturilor mărunte.
- Să alegem răbdarea în locul resentimentului, pentru că răbdarea nu înseamnă pasivitate, ci capacitatea de a accepta că doi oameni învață iubirea în ritmuri adesea diferite.
- Să nu idealizăm suferința, refuzând să credem că durerea este măsura adâncimii iubirii. O relație matură nu glorifică lacrimile, ci construiește o liniște vie și caldă, în care plânsul și râsul pot coexista.
- Să fim acolo când contează, nu doar când e convenabil sau ușor, pentru că a rămâne lângă cineva în zilele în care nu e frumos, nu e ușor și nu e strălucitor, este dovada supremă de loialitate emoțională.
Vedeți? Relațiile nu sunt pierdute. Sunt doar puțin mai fragile, mai temătoare, mai încercate decât am vrea să recunoaștem. Dar există încă bărbați care deschid uși nu din obligație, ci din respect. Și femei care trec praguri nu din nevoie, ci din alegere. Există încă dorința de a construi împreună, chiar dacă uneori ezitant. Există încă curajul de a reinventa iubirea nu ca pe o relicvă romantică, ci ca pe un act zilnic de inteligență emoțională. Și poate că nu există planuri perfecte. Dar există oameni imperfecți care, uneori, aleg să nu renunțe unii la alții.
Și poate că, din toate imperfecțiunile noastre, se poate construi ceva care să semene, pentru o clipă, cu eternitatea.
Citiţi şi
Mi-am permis să mă îndrăgostesc
Bătălia pentru corpul femeilor
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
