Să fie păcatul meu de două ori, o dată pentru că am făcut-o, o dată pentru că am judecat femeile care făceau asta toată viața.
Aveam 28 de ani când urma să fac 40 de ore de practică întinse pe mai multe săptămâni (nu voi spune domeniul, care este separat de job-ul lui) cu un bărbat de 36 de ani, 190, brunet cu barbă și ochi căprui. La început, deși avea un aspect fizic plăcut, nu l-am agreat deloc, părea îngâmfat, cap sec, iar comportamentul meu în preajma lui era la fel de sec pe cât îi era capul în ochii mei. Nu râdeam, nu schițam nicio emoție… Chiar mă întrebam cum reușește să profeseze cele două job-uri care, teoretic, necesită cel puțin memorie, dacă nu inteligență.
Complimentele lui subtile mă lăsau rece, îmi dădea senzația pe care majoritatea bărbaților căsătoriți mi-o dădeau, că vrea să ajungă între picioarele mele. Nu-mi aduc aminte exact ziua, nu cred că petrecuserăm mai mult de 10 ore împreună, când am avut prima criză de râs împreună. Am râs ca doi copii jumătate de oră, lăsând munca pe dinafară. Descoperisem că deși suntem amândoi firi liniștite, suntem iubitori de adrenalină. Ajunsesem să îl privesc cu admirație cum vorbea despre viețile salvate sau regretul vieților pierdute. El salva vieților oamenilor fizic în job-ul lui principal, iar eu în job-ul meu principal le salvam psihic.
Descoperiserăm că am avut inclusiv un pacient comun, care nu și-a respectat tratamentul și, într-o tentativă de sinucidere, a ajuns pe mâinile lui. Brusc, bărbatul superficial și egocentrist se metamorfoza în ochii mei într-un bărbat ideal, cu un vino-ncoa fără egal, și înainte să mă dezmeticesc de cât de natural se întâmpla tot între noi, m-am trezit că inima îmi bătea mai tare în preajma lui, că parfumul lui devenise preferatul meu.
Era atât de atent la mine, la ce cafea beau, la schimbările vestimentare, îmi așeza șuvițele de păr și complimenta fiecare aspect al persoanei mele. M-am simțit văzută, ascultată, auzită. Într-un moment de slăbiciune, știind că e ultima dată când ne vedem, m-a sărutat. M-a sărutat cum nu am mai fost sărutată în cei 28 de ani ai mei. A aprins în mine tot ce era de aprins, iar apoi s-a oprit brusc și s-a uitat sfărâmat în ochii mei, spunându-mi că pentru prima dată, în cei 15 ani de căsnicie, a avut ochi pentru altcineva, dar că nu poate merge mai departe, că nu se poate întâmpla nimic mai mult decât sărutul între noi. În acel moment, nu am mai crezut că vrea să ajungă între picioarele mele, însă îl voiam eu în patul meu. Cu toate astea, l-am înțeles și am apreciat intenția lui de a fi corect, chiar dacă nu i-a ieșit, nici lui, nici mie.
Au trecut 8 ani de atunci și încă îmi trimite e-mail-uri, la care am încetat să răspund atunci când m-am căsătorit la rândul meu, dar el încă le trimite.
Ultimul l-am primit săptămâna trecută. Aș vrea să știu, fetele apropiate de 25 de ani sau bărbații apropiați de 35 ce ar fi făcut în locul nostru?
Guest post by A.M.
De aceeași autoare, citiți și
Nu le port pică, deloc
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
