Ești în spital, într-o cameră goală ca sufletul meu. Divinitatea îmi dă șansa să mai fiu o dată cu tine, lângă tine. Văd cum perfuzia ce-ți dă speranțe deșarte curge încetișor în corpul tău atât de fragil. Îți țin mâna lipită de obrazul meu, o sărut și-mi vine să urlu, dar îți zâmbesc.
“Știi tu…” șoptesc imperceptibil, nevrând să mă auzi. Șoptesc așa cum ne spuneam așa pe vremuri în loc de “te iubesc!”.
Te am lângă mine, dar oare pentru cât timp? Cât timp îmi va lăsa Dumnezeu să te mai iubesc? Te mângâi cu teamă și mâna-ți rămâne lipită de buzele mele, nu mă privești, dar știu că în sufletul tău mă alinți, mă săruți, mă vrei lângă tine, dar nu știi s-o spui. Niciodată nu ai știut! Ne am cunoscut de ziua mea și, 22 de ani după ce ne-am despărțit, mi-am urât ziua de naștere, ani la rând am plâns gândindu-mă la ziua aceea de toamnă târzie în care buzele noastre s-au întâlnit pentru prima oară. Ne-am iubit, am crescut și am visat împreună șase ani. Mi-ai greșit, ai plecat de lângă mine și am suferit cumplit, numai eu știu cât. Am visat de atâtea ori că te întorci la mine să mă iubești! Și te-ai întors acum, cu ultima suflare a vieții tale, să-ți fiu aproape, să sufăr iar, să văd boala ce-ți chinuie trupul și sufletul, să-ți fiu prima și ultima iubire a vieții tale.
A fost ziua mea și în sfârșit am fost fericită. După atâta timp ai fost lângă mine înțelegând abia acum de ce mă durea atât de tare acea zi. Mă durea pentru că îmi lipseai tu. După atâția ani am stat în brațele tale pentru un minut, dar parcă aș fi stat o viață. Ți-am simțit respirația pe pieptul meu, ți-am sărutat creștetul, ți-am mângâiat părul, mâna ta s-a odihnit pe mijlocul meu, ai fost iar doar al meu, am fost iar doar a ta. Am fost doar amândoi. Mi-ai oferit o veșnicie într-un mănunchi de secunde. Știu că în sufletul tău mă iubești, că regreți, că te-a cuprins nostalgia amintirilor împreună, îți simt neputința de a-mi spune că ai fi vrut să mă ai pentru tine o viață.
Aș vrea să-ți iau durerea, măcar o clipă să o mut în corpul meu pentru a-ți da răgaz să respiri cu putere și să trăiești. Îmi doresc să nu fie prea târziu pentru tine, iar pentru noi să fie doar începutul, să te cunosc acum, să avem iar 19 ani, să te întâlnesc prima oară într-o toamnă târzie pe o alee din parc, nu să te regăsesc după 22 de ani agonizând pe un pat de spital.
“Așa a fost să fie între noi” mi ai zis sărutându-mi mâna cu sfială. “Când te gândești că viața nu-i dreaptă sau că faci niște alegeri care te duc pe drumuri greșite, dar acum am început să cred că nimic nu e întâmplător și simt că revederea noastră după atâția ani trebuie să însemne ceva. Poate, dacă nu era așa între noi atunci, ar fi fost mai rău!”. Ce poate fi mai rău decât moartea?!
Mi-ar fi plăcut ca doar o zi să mai fiu cu tine, măcar o zi și poate cursul vieții tale să fie altul. De ce te-am lăsat să pleci atunci, de ce nu te-am oprit, de ce am renunțat la noi? IARTĂ-MĂ că nu te-am putut ierta!
Te las, iubite, în camera goală și plec cu imaginea chipului tău privindu-mă cu tristețe dintr-un pat de spital. Închid ochii, te văd, știu că ești slab, fără putere, că nu mai ești bărbatul de altădată, dar pentru mine vei rămâne veșnic același blond înalt, frumos, cu ochii verzi. Și iar șoptesc fără ca tu să mă auzi “Știi tu!”…
Continuăm să ne scriem, plâng în tăcere la fiecare mesaj pe care nu-l citești, mi-e frică, groaznic de frică, că nu mai ești să-l citești. Am crezut că m-am vindecat de tine… ce nebunie! Cum să te vindeci de iubire?!
Văd în fotografiile vechi și noi pe care ni le trimitem zâmbind amar cum anii au trecut peste noi și au lăsat linii adânci pe chipul și în sufletul nostru. Suntem aceiași și totuși nu mai suntem! Amintirile îmi curg din orbite, alunecă ușor pe obraz și rup bucățele din mine. Mi-e dor de tine iubite, mi-e dor de noi amândoi, mi-e dor de mine cea care eram pentru tine. Atât de dor încât mă doare tot corpul, încât mi-e greu să mă mișc, să respir, să mai fiu eu! Mi- e frig fără tine.
Nu mi-e ușor să mă prefac pentru ceilalți că totul e bine, am zilnic pe chip o mie de lacrimi pentru tine și o mie de zâmbete pentru ei. Mă ustură locul de unde te-ai rupt și mi-e frig! Sunt lângă tine în ultimele tale clipe, mă lupt cu sistemul în numele tău, mă lupt cu moartea pentru tine!
Mi-ai oferit cea mai frumoasă declarație de dragoste din lume. Nu, nu mi-ai spus un banal “te iubesc”. Cu ultimele tale puteri mi-ai șoptit “cu tine dacă eram mă mai nășteam o dată”.
Nopțile mi s-au umplut de gânduri care se învârt ca într-un nebun carusel al morții și-mi vine să strig că nu e drept ce se întâmplă, că nu pot să te pierd de două ori într-o singură viață, că n-am să te las, iubite, să pleci, să mă părăsești, mai stai un minut, o secundă, un anotimp, un an, un timp… te rog, nu pleca.
Și totuși te-ai dus… te-ai dus, dragul meu, din brațele mele, acum, întocmai ca și prima oară… tăcut și cuminte. De data asta n-ai mai ales o altă femeie în locul meu, EA te-a ales pe tine. Cum ai putut să pleci tocmai cu ea?!
De azi, cafeaua mea va rămâne amară chiar dacă pun tot trei lingurițe de zahăr în ea. Fără tine mi-e frig, fără tine lumea mea rămâne prea mare și fără rost… N- am să înțeleg niciodată cum simte aerul că ai plecat și mi-e frig. Vei fi lângă mine de-acum doar în vise, te rog vino să te văd, să te simt, să mă pot încălzi lângă tine!
O, Doamne, de azi nu-mi mai e frică de Moarte! ȘTIU că nu vom mai fi atât de proști încât să ne pierdem și pe lumea cealaltă, ȘTIU că suntem suflete puse deoparte. ȘTIU că mă vei aștepta acolo, iubite, poate chiar alți 22 de ani!
Știi tu!
Guest post by Anonimă
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
