Acum un an veneam în Dubai să îmi găsesc fericirea pentru că mi-au rămas întipărite în minte cuvintele tale: ”În fiecare an mă duc în Dubai, e pur și simplu Raiul pe Pământ!”. Și nu pot spune că te-ai înșelat, ai avut dintotdeauna gusturi bune, chiar m-am simțit cu adevărat în Rai pentru prima dată într-un concediu, dar parcă mai aveam un motiv ascuns: voiam să înlocuiesc golul ce l-ai lăsat în sufletul meu, îmi era dor să simt că plutesc. Pentru prima dată parcă începeam să devin egoistă, voiam să fiu bine, voiam să fiu fericită!
Dar ce este fericirea? Oare o putem găsi ascunzându-ne de noi înșine? Dacă am învățat ceva în ultimii trei ani a fost că oricât de mult mă ascund în muncă, oricât de mult îmi doresc să găsesc din nou acea chimie, oricât de mult încerc să mulțumesc pe toată lumea, atâta timp cât nu fac pace cu mine, nu mă accept, nu mă iubesc, totul e în zadar. La sfârșitul zilei va rămâne întotdeauna un gol care parcă te înghite într-un abis mult prea întunecat.
Și cum viața te ghidează parcă să reușești să înțelegi că trebuie să schimbi ceva, anul trecut am primit cea mai grea încercare de până acum. Cumva, brusc, m-am trezit că i se întâmplă lucruri copilului meu pe care nu le pot controla și am început să simt vina la cu totul alt nivel. Toată tristețea mea de până atunci mi se părea o joacă de copil și am realizat că de fapt durerea e mult mai complicată, te ucide încet, încet și te pedepsește. Te simți neputincioasă și vinovată în același timp.
Nu știu cum a trecut timpul din septembrie încoace, dacă stau să mă analizez, probabil am avut o combinație între burn out și depresie, dar eu parcă eram într-un avion cu reacție în timp ce sufletul meu abia reușea să mă urmărească dintr-un loc foarte îndepărtat.
Ce fac acum? Zbor spre Dubai, doar că de data asta din cu totul alte motive. Nu mai caut fericirea, nu mai caut nici o bucățică din tine (în sfârșit, nu mă mai doare lipsa ta, a rămas doar recunoștința că mi-ai oferit câteva luni extraordinare). Acum vreau doar să mă accept, să mă iert, să mă iubesc pe mine. Cum? Uitându-mă pe geamul avionului, observând norii, observând ce mici par cei mai înalți munți, observând că noi, oamenii, suntem niște punctulețe mult prea mici pentru a putea fi observate de aici, de sus, realizez că de fapt nu contează cum te văd ceilalți, ce părere au ceilalți despre tine și că frica de a nu fi judecată nu m-a lăsat să fiu propriu pilot al vieții mele. Am ales varianta mai „safe” de a fi un pasager care ascultă cuminte ordinele pilotului!
Țelul meu în acest concediu este să am timp pentru mine și să îi cer iertare sufletului că l-am neglijat, să îl ascult și să îl înțeleg, acceptându-l. Cine știe, poate la întoarcere, o să facem o echipă și o să devenim pilotul vieții mele.
Așa că eu zic să aveți curajul să vă luați timp pentru voi, să plecați singure/i într-un loc pe sufletul vostru și să răspundeți sincer la următoarea întrebare: “cine sunt eu cu adevărat?”.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
