”Uneltele de dormit” ale poetului Ioan Es. Pop au ca însoțitori la drum desene semnate de unul dintre cei mai valoroși și mai controversați artiști contemporani, Dumitru Gorzo. Volumul va fi lansat astăzi, la Librăria Cărturești Verona din București. Cu acest prilej, Dumitru Gorzo va prezenta un proiect vizual care are ca punct de plecare volumul “Unelte de dormit”.
„Când eram mic, visam să fiu și mai mic./ Mai mic decât masa, mai mic decât scaunul,/ mai mic decât cizmele mari ale tatălui./ cât un cartof, atâta mă visam”. O lume imaginată de Ioan Es. Pop în cel mai recent volum de versuri, “Unelte de dormit”, își numără printre vise desenele unuia dintre cei mai valoroşi şi mai controversaţi artişti contemporani, Dumitru Gorzo. Iar la trezire, un motto scurt, poate un manifest artistic: “istoria este poezia învingătorilor,/ iar poezia – istoria celor învinşi”. 
Clădite în cuvinte, versurile lui Es. Pop sunt doar ecouri ale unui peisaj interior al muțeniei, acea știință a tăcerii care face interioritatea posibilă, chiar și aici, într-o lume care o consideră o slăbiciune. Vorbele, prin urmare, alungă esența, de care poate că nici nu mai e nevoie, dacă tot pierzi, cu timpul, toți îngerii, abandonându-te unor foarte simple subsimțuri – cum ar fi subvăzul sau subauzul și alte tipuri de simțuri mici care-ți arată “lumina care putrezește duminca prin ogrăzi” și alte jumătăți de lucruri de afară. Se întâmplă asta pentru că „până la doi trei ani, îngerul tău/ șade în apropierea ta./ sunteți cam de aceeași greutate./ îl poți vedea, auzi, pipăi. apoi, însă,/ el, care e energie pură, se înalță puțin,/ iar ochii tăi, care nu se mai uită în sus,/ îl pierd din vedere”. Sigur, uneltele de dormit îi aparțin strict poetului, deși am vrut să știm și care sunt însoțitorii lor pe acel “drum aproape perfect al singurătății”. Așa am găsit și un posibil drum mai departe al motto-ului de pe copertă: “arta este în primul rând odiseea și drama celui care creează și, printr-un fel de contagiune simbolică, devine uneori poezia lumii”, spune Dumitru Gorzo, într-un mini-interviu acordat catchy.ro.
DEB: “Istoria este poezia învingătorilor, iar poezia – istoria celor învinși” – e drept că acesta este motto-ul ales de Ioan Es. Pop pentru noul său volum de versuri. Dacă ne-am juca mai departe, arta a cui odisee, poezie sau dramă ar fi?
Gorzo: Văd statement-ul, manifestul și toate celelalte declarații ce se vor legi – doar ca pe niște forme generale pe care un artist poate să le aibă ca metodă de lucru. Acest motto îmi pare coerent cu felul în care Ioan Es. Pop își construiește bună parte, dacă nu toată opera. Nu e și metoda mea. Privind artele care folosesc ca mijloc de exprimare imaginea din punctul în care sfârșește întrebarea ta, răspunsul nu poate fi decât unul general – arta este în primul rând odiseea și drama celui care creează și, printr-un fel de contagiune simbolică, devine uneori poezia lumii.
DEB: Care sunt “uneltele de dormit” imaginate de tine pentru acest volum? Poate că atunci când erai mic “visai să fii și mai mic”, poate păstrezi ceva din nostalgia unui înger cu care aveai cândva aceeași greutate…? Oricum, unele dintre lucrările tale au fost descrise a fi, cumva, între vis și realitate. Vei ști, probabil, cel mai bine, să povestești care sunt instrumentele de dormit…
Gorzo: ”Uneltele de dormit” îi aparțin exclusiv poetului, imaginile mele sunt niște însoțitori ce îşi dorm sub vraja acestora. Desenele de aici se așază în continuarea poveștii lucrărilor pe care le-am făcut până acum, fac parte dintr-un tot și, cum văd poezia lui Ioan Es. Pop ca pe un drum aproape perfect, unde singurătatea și disperarea sunt puse în înșiruiri și analogii de cuvinte ce au puritatea și perfecțiunea unui cristal, vreau să cred că, în anume momente, imaginile mele se așază pe-aproape.
DEB: Că vorbeam de îngeri… ai o relație specială cu Biserica. Probabil că ți-ai câștigat titlul de “controversat” și prin declarații artistice legate de felul în care sunt exploatate simbolurile religioase în argumentarile politice. Ce legătură ai, până la urmă, cu acest probabil înger al tău?
Gorzo: Relația dintre mine și biserică se încadrează într-un tipar pe care l-aș numi istoric. O relație atăt de previzibilă, încât îmi pare a fi de domeniul banalului. Eu fac observații pe marginea aberațiilor performate cu o frecvență îngrijorătoare de către personalul ce operează această instituție, iar Ea, Biserica, din înălțimile pe care însuși Dumnezeu se pare că a așezat-o, mă mustră. Îngerul, instigat probabil și de una dintre poeziile acestui volum, a devenit o prezență atât de subtilă, încât uit mereu că ar fi pe-undeva aproape. Lucru ce nu mă oprește de la a-i adresa uneori, seara, o rugă.
DEB: Ai fost întotdeauna atent la felul în care se mișcă societatea. Sondaje recente arată că celebrul “vin în cinci minute” ar putea să nu fie chiar foarte departe de adevăr. Cum vezi lucrurile acum, când întreaga comunicare din zona financiară se face în termeni apocaliptici?
Gorzo: Am reacționat, ce-i drept, la anumite bube pe care lumea noastră strâmbă ni le servea cu titlu de perle. Cum capitalismul e de felul său o alcătuire serioasă, nu poate avea probleme neserioase. Ce vedem acum îmi pare a fi parte din evoluția firească a lucrurilor și, cum masele devenite între timp consumatori sunt vocea acestui moment, nu mă surprinde acest bocet general. Găsesc jalnice declarațiile artiștilor ce cochetează cu stânga radicală și nu cred că există mesaj artistic de criză sau că arta ar trebui să participe la acest lamentatio. Treaba artei nu e aceea de a rezolva probleme, ci, mai degrabă, de a vedea lumea și de a pune probleme.
DEB: Wall Street e cuvântul de ordine…. Ai avut recent o expoziție la New-York… ce vrea să audă acum America?
Gorzo: Nu stiu, nici nu mă interesează ce vor să audă America, Asia, Europa… Arta pe care o fac, în ciuda faptului că își are locul aici și că deseori pare a ține cont de tot și de toate, în partea ei bună, trăiește după legi ce nu au nimic de-a face cu părerile sau așteptările celorlați.
DEB: Cât despre… “sfârșitul lumii”? Un mare eșec, spui tu, și am să te rog să spui povestea acestui eșec, așa cum ai văzut-o tu, pragmatic și artistic.
Gorzo: Pe lângă ironia conținută în acest titlu (trebuie spus că punctul de plecare al acestei întrebări e titlul unei expoziții pe care am avut-o recent și care se numea “Eșecul sfârșitului lumii”), ironie ce are ca obiect nenumaratele teorii ce ne vorbesc despre acest sfârșit și care probabil apar încă din zorii umanității, revizuite și îmbunătățite periodic, opinia mea este că acest tip de construcție, care, privită dintr-un anume unghi, arată a “salvare”, este, de fapt, un eșec. Lumea continuă să fie loc de probe și vom mai trăi multă
vreme acest spectacol al încercărilor. Apoi, mai era un răspuns dat apostolilor nimicului, celor care spun că totul e artă și că nimic nu e artă și că arta a murit și că vezi doamne ideea… Nu cred că există aici un război între idee și obiect, ci, mai degrabă, că acestea sunt două date esențiale ale artelor vizuale.
DEB: Iar începuturile de lume? Pleci la Ieud si apoi, pe 3 noiembrie, în America. Ce pregătești?
Gorzo: Plec la Ieud, unde cioplesc niște bușteni (am apucat să spun că obiectul nu a murit?), apoi iar la București –because I love Bucharest – și, în noiembrie, la New York, unde mă așteaptă “Heads”, picturi de 3 metri ce se vor terminate, a treia expoziție IMOCC (International Museum of Contemporary Culture) – muzeul care atunci când nu este la mine pe palton, trebuie împins, târât, cărat. Și alte proiecte care se desfășoară, lent, în atelier și la mine în cap.
Citiţi şi
Au trecut de atunci o mie de nopți fără de poveste
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
