Guggenheim, tatăl și fiica
Benjamin
Benjamin Guggenheim (26 octombrie 1865, Philadelphia, Pennsylvania, U.S.—15 aprilie 1912, pe mare, odată cu vasul Titanic) a fost unul dintre cei 11 copii (opt fii și trei fiice) ai unui magnat evreu al mineritului și topitoriilor. Familia a emigrat din Elveția în SUA și s-au stabilit în New York City. În 1894, Benjamin s-a căsătorit și a avut trei fiice, una dintre ele fiind Peggy, mijlocia, despre care vom vorbi mai jos. În 1912, după o ședere prelungită în Europa, Guggenheim a ales să se întoarcă la New York pe Titanic. Pe 10 aprilie s-a îmbarcat în Franța împreună cu amanta sa, cântăreața franceză Léontine Aubart, și servitoarea ei, cu valetul său, Victor Giglio și șoferul său, René Pernot. Guggenheim și Giglio dormeau la clasa I, când s-a petrecut ciocnirea navei cu aisbergul, târziu în noaptea de 14 aprilie. Au fost treziți de un steward care l-a echipat pe Guggenheim cu o vestă de salvare și un pulover (Pernot a ocupat o cabină separată în clasa a doua.) Guggenheim și Giglio au urcat apoi pe puntea vasului, unde au ajutat femeile și copiii să urce în bărcile de salvare. După ce au refuzat să se așeze ei înșiși într-o barcă de salvare, s-au întors în apartamentul lor și s-au schimbat în haine de seară, inclusiv cravată și frac. Când stewardul a întrebat de ce, Guggenheim a răspuns: „Ne-am îmbrăcat în cel mai bun mod și suntem pregătiți să ne scufundăm ca niște domni”. Aubart și servitoarea ei și-au asigurat locuri pe o barcă de salvare și au supraviețuit. Guggenheim, Giglio și Pernot au pierit cu toții, iar trupurile lor nu au fost niciodată recuperate. Potrivit unei relatări, Guggenheim și Giglio au fost văzuți ultima oară stând pe șezlonguri, sorbind coniac și fumând trabucuri în timp ce Titanicul se scufunda. După moartea lor, amândoi și-au câștigat reputație de eroi pentru sacrificiul lor de sine și pentru asistența curajoasă acordată celorlalți. Benjamin avea doar 46 de ani. Peggy avea 14 ani. Peste 7 ani, în 1919, a devenit majoră, a intrat în posesia părții ei de avere și a început aventura vieții.
Peggy Guggenheim la Paris, fotografiată de Rogi André, ca. 1940
Peggy Guggenheim în grădina pavilionului grec la a 24-a ediție a Biennale d’Arte di Venezia, 1948.
Peggy
Deși extrem de bogată, Peggy își cumpăra doar două sau trei rochii pe an. Și-a folosit banii în schimb pentru a cumpăra artă. În fiecare zi. A deschis o galerie la Londra numită Guggenheim Jeune, unde a prezentat artiști precum JEAN COCTEAU, Jean Arp și Kandinsky. Într-o călătorie la Paris, a cumpărat zece Pablo Picasso, opt Joan Miró și trei Man Ray, printre altele.
În fața Muzeului Peggy Guggenheim din Veneția, se află o sculptură în bronz a unui băiat gol, într-o stare de excitare, cu brațele întinse. Peggy s-a asigurat că penisul este detașabil, pentru a nu-i jigni pe cei mai conservatori demnitari și arhiepiscopii care veneau în vizită. În 1970, Peggy și-a donat palatul, și în 1976 (cu trei ani înainte de moartea ei) colecția, fundației Solomon R. Guggenheim (unchiul ei), care deține Muzeul Guggenheim din New York, dar operele continuă să fie expuse în Veneția.
Peggy Guggenheim avea un apetit nesățios pentru artă și sex. În timp ce construia una dintre cele mai impresionante colecții de artă pe care lumea modernă le-a văzut vreodată, a avut numeroase aventuri cu artiști și scriitori. “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum” era motto-ul ei. În Europa, se spune că s-a culcat cu aproape 1.000 de bărbați. În timpul vieții ei, Peggy Guggenheim i-a iubit pe mulți și i-a iubit cu ardoare. Dar marea dragoste a vieții ei nu a fost nici bărbat, nici femeie, ci întotdeauna, cu adevărat, a iubit arta.
Peghița
În “Confesiunile unei dependente de artă” (traducere Ciprian Șulea, Pandora publishing, 2016), Peggy scria despre Brâncuși:
“Brâncusi era un bărbat micuț și extraordinar, cu barbă și ochi întunecați și pătrunzători. Pe jumătate țăran isteț, pe jumătate zeu adevărat. Te simțeai foarte fericită alături de el, dar din păcate a devenit prea posesiv cu mine și voia să-i dedic tot timpul meu. Îmi spunea Peghița și mi-a zis că-i plăcea să facă lungi călătorii, în care înainte luase cu el și fete frumoase. Acum voia să mă ducă pe mine, dar eu nu am vrut. Îi plăcea, de asemenea, să meargă la hoteluri foarte elegante din Franța și să sosească îmbrăcat ca un țăran, iar apoi să comande cele mai scumpe lucruri posibile. Fusese în India, ca să-l viziteze pe Maharajahul din Indore, în a cărui gradină amplasase trei „Păsări în spațiu”, una în marmură albă, alta în marmură neagră și alta în bronz. Se întorsese de asemenea și în România, țara lui, unde guvernul îi ceruse să construiască monumente publice (aveți povestea construcției și inaugurării Coloanei Infinitului). Era foarte mândru de asta. Își dusese mare parte din viață într-un mod foarte auster, dedicând-o în întregime operei sale. Sacrificase totul pentru asta și renunțase în mare parte la femei, până la suferință. La bătrânețe a fost foarte singuratic. Avea mania persecuției și credea încontinuu că oamenii îl spionează. Atunci când nu gătea pentru mine, se îmbrăca elegant și mã scotea la restaurant. Mă iubea foarte mult, dar eu nu am reușit niciodat să obțin ceva de la el. Laurence Vail (primul ei soț, între 1922 și 1930, scriitor) mi-a sugerat în glumă să mă căsătoresc cu Brâncuși, ca să moștenesc toate sculpturile lui. Am luat în calcul această posibilitate, dar am descoperit în curând că el avea alte idei și nu voia să-i fiu moștenitoare. Ar fi preferat să-mi vândă totul și să ascundă banii în saboții lui de lemn.
(…) De ani de zile voiam să cumpăr un bronz de-ale lui Brâncuși, dar nu îmi permisesem. …. Am petrecut luni de zile apropiindu-mă tot mai mult de Brâncuși, înainte ca această vânzare să se producă efectiv. Îl cunoșteam de 16 ani, dar nici nu visasem că aveam să intru în asemenea complicații cu el. Era foarte dificil să discuți despre preț cu Brâncuși, iar dacă aveai cumva curajul să faci asta, trebuia să te aștepți să îți ceară o sumă monstruoasă. Eram conștinentă de asta și speram ca marea noastră prietenie să ușureze lucrurile. Dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, am ajuns să ne certăm groaznic când el mi-a cerut patru mii de dolari pentru ”Pasărea în spațiu”.
După cearta aceea, am dispărut timp de câteva luni din viața lui Brâncuși, timp în care am cumpărat o pasăre mult mai veche a lui, numită „Măiastra”, cu o mie de dolari, de la sora lui Paul Poiret. Era prima lui pasăre și data din 1912 (vă reamintesc că era anul în care tatăl ei murise în naufragiul Titanicului). Era o pasăre minunată, cu o burtă enormă, dar eu tânjeam încă după “Pasărea spațiu”, care arăta foarte diferit. Am rugat-o pe Nellie, căreia îi spunea „Nelița”, să se ducă și să încerce să aplaneze cearta noastră. Am revenit la atelierul lui și am reluat discuția despre vânzare. De data aceasta, am stabilit prețul în franci și am economisit o mie de dolari, pentru că i-am cumpărat din New York. Brâncuși s-a simțit păcălit, dar a acceptat banii.
Brâncuși își șlefuia toate sculpturile de mână. Cred că de asta erau atât de frumoase. Această „Pasăre în spațiu” avea să-i dea de lucru timp de mai multe săptămâni. La momentul la care a terminat-o, nemții erau lângă Paris, iar eu m-am dus și am adus-o cu mica mea mașină, ca s-o împachetez și s-o expediez la timp. Pe fața lui Brâncuși curgeau lacrimile. Am fost sincer mișcată. N-am aflat niciodată de ce era atât de tulburat, dar am presupus că era din cauza că se despărțea de pasărea lui preferată.”
Confesiunile unei dependente de artă
Intro din partea editurii
Peggy Guggenheim s-a născut într-un mediu prosper, cu un stil de viaţă luxuriant. Plictisită de viaţa ei din New York, în 1921 s-a îndreptat spre Europa, unde avea să devină unul dintre cele mai influente personaje ale artei moderne. Galeria ei Guggenheim Jeune din Londra a adus în prim-planul scenei artistice personalităţi precum Brâncuşi, Cocteau, Kandinsky sau Arp. Mai târziu, galeria ei din New York avea să lanseze carierele lui Jackson Pollock şi Robert Motherwell, printre alţii.
“Peggy Guggenheim se autocaracteriza astfel: o narcisistă; un copil teribil; o nimfomană; o amatoare; o femeie labilă, dar emancipată; timidă; fermecător de naivă; o fetiţă; şi un lup singuratic.” (Vogue)
“În doar opt ani, Peggy Guggenheim a schimbat faţa artei secolului XX; iar viaţa sa, cea publică şi cea privată, a fost la fel de radicală precum colecţia pe care a deţinut-o.“ (The Independent)
Patroană a artelor încă din anii 1930, Peggy Guggenheim ne oferă, într-un autoportret plin de sinceritate, o perspectivă din interior asupra începutului artei moderne, făcând mărturisiri revelatoare despre familia sa bogată şi excentrică, despre relaţiile sale personale şi oferindu-ne portrete adesea surprinzătoare ale artiştilor înşişi. Confesiunile unei dependente de artă imortalizează un capitol însemnat din istoria artei moderne, precum şi personalitatea uneia dintre cele mai fervente susţinătoare a ei.
“Ar trebui să ne mulţumim, deocamdată, cu ceea ce a produs secolul XX – Picasso, Matisse, Mondrian, Kandinsky, Klee, Léger, Braque, Gris, Ernst, Miró, Brâncuşi, Arp, Giacometti, Lipchitz, Calder, Pevsner, Moore şi Pollock. Astăzi este vremea colecţionării, nu a creaţiei. Haideţi cel puţin să conservăm şi să le oferim oamenilor toate marile comori pe care le avem.” (Peggy Guggenheim)
Întâlnirea cu frumosul ne modifică. Arta, în toate formele ei de exprimare, ne vorbeşte despre frumuseţea acestei lumi, indiferent cât de sublimă sau atroce este ea. Prin Colecţia StArt pe care o inaugurează odată cu apariţia Confesiunilor lui Peggy Guggenheim, Editura Pandora M îşi propune să familiarizeze cititorii cu arta modernă a secolului XX şi cu fabuloasa lume din spatele cortinelor care ascund de multe ori poveşti extraordinare şi viziuni inedite. Colecţia StArt este un loc de întâlnire între cei care au curiozitatea de a citi viaţa prin alt fel de lentile decât cele obişnuite şi cei mai importanţi actori ai scenei de artă, fie că este vorba despre artişti, curatori, galerişti, colecţionari, critici sau istorici.
Cuvânt înainte de Gore Vidal
În iarna dintre 1945 şi 1946 eram subofiţer în armata Statelor Unite, încartiruit la Mitchell Field, în Long Island. Tocmai terminasem un prim roman, Vijelia, bazat pe experienţa mea de ofiţer secund al unei nave militare de aprovizionare din Insulele Aleutine. Înainte de a mă înrola în armată, la vârsta de 17 ani, trăisem în Washington, D.C. Familia mea era una politico-militară. Ofer aceste mici date personale pentru a prezenta cadrul primei mele întâlniri cu Peggy Guggenheim.
Pe Anais Nin am cunoscut-o la început de iarnă. Eu aveam 20 de ani. Ea avea 42. Îndelungata şi dificila noastră relaţie sau Relaţia a început în frig, aşa cum ar spune plin de delicateţe cântăreţul Camelotului. Anais era un personaj strălucitor, care arăta mai tânără decât era, vorbea cu o voce catifelată, cu un accent curios, şi spunea minciuni care, prin frumuseţea şi stranietatea lor, erau încă şi mai bune decât cărţile pe care le scria – probabil, din cauză că ceea ce scria ea era întotdeauna veridic, dacă nu şi adevărat, iar ceea ce spunea era menit să încânte – pe ea, ca şi pe ceilalţi.
“O să te duc la o petrecere, chéri”, m-a anunţat ea. Ne aflam în blocul de cinci etaje fără lift din Greenwich Village, în care locuia ea împreună cu soţul ei (un bancher care făcea filme şi gravuri şi o ajuta pe Anais să joace rolul de boemă înfometată). Anais îmi spunea întotdeauna “chéri”, cu o inflexiune uşor caraghioasă. De vreme ce eu încă nu citisem Colette, au mai trecut câţiva ani până când am înţeles gluma. Dar, pe de altă parte, nici ea nu înţelegea toate glumele mele. Aşa că “chéri” şi Anais s-au dus acasă la Peggy Guggenheim şi “chéri” nu a uitat în veci nici măcar un detaliu al acelei ocazii strălucitoare şi magice (un cuvânt folosit adesea pe vremea aceea). Într-un fel, asemenea personajului din Cărarea pierdută, eu încă mai cred că undeva, pe o stradă secundară din New York acea petrecere încă mai continuă, chiar şi acum, iar Anais e încă în viaţă şi tânără, iar “chéri” e într-adevăr foarte tânăr, James Agee bea prea mult şi Laurence Vail (n,red, primul soț al lui Peggy) se laudă cu nişte sticle pe care le-a pictat după ce le-a absorbit în el însuşi, ca parte a procesului creator, André Breton îşi dă aere de magistru şi Léger arată de parcă el ar fi putut să realizeze una din acele bucăţi ale maşinăriilor pe care îi plăcea lui să le picteze; iar o lume de culoare şi umor continuă să existe – şi ai putea intra din nou în ea dacă nu ai rătăcit cumva adresa.
Nu cu mult timp în urmă, am dat de o carte veche de telefon. Am căutat numărul lui Anais de acum 35 de ani. Watkins nu mai ştiu cum. Am sunat acolo; mă aşteptam, cumva, ca ea să răspundă. Dacă ar fi răspuns, aş fi întrebat-o dacă era tot 1945, iar ea ar fi spus “bineînţeles”. Eu ce an credeam că este? Iar eu aş fi spus: “Nu, e 1979, iar tu eşti moartă”. (“Chéri” nu s-a remarcat niciodată prin tactul lui.) Iar ea ar fi râs şi ar fi spus: “Nu încă”.
Nu încă. Ei bine, “încă” este aici. Şi la fel şi Peggy Guggenheim. Când am văzut-o prima oară zâmbea – puţin somnoros. Îmi amintesc că la gât îi atârna ceva ciudat… bijuterii primitive? Memoria mea nu e atât de bună pe cât credeam. De fapt, am o amintire mai vie despre ochii tiviţi cu roşu, de băutor, ai lui Agee şi părul alb, fluturând, al lui Vail, decât despre Peggy, care plutea nonşalant prin propria ei petrecere, mai mult ca un oaspete decât ca o gazdă.
Iată. Simt, cum ar veni (şi cum ar spune Henry James), ceva din aura lui Peggy, de atunci şi de acum. Deşi dădea petreceri şi colecţiona fotografii şi oameni, Peggy avea – şi are – ceva rece şi impenetrabil. Nu se agită. E capabilă să tacă, un dar preţios. Ştia să asculte, un dar încă şi mai preţios. E o maestră a butadelor care dezumflă o anumită idee sau trăsătură a vreunui caracter sau persoane. În timp ce scriu, încerc să găsesc un exemplu sclipitor – şi nu reuşesc. Aşa că poate tonul sec – concizia cu care îşi rosteşte ea epitafurile – este cel de care îţi aminteşti cu plăcere.
Lui Peggy nu i-a plăcut niciodată Anais. Din cine ştie ce motiv, nici până în ziua de azi nu am întrebat-o de ce. Anul trecut, cu puţin timp înaintea celei de-a 80-a zile de naştere a lui Peggy, stăteam în salonul palazzo-ului ei de pe Grand Canal din Veneţia (în timp ce scriu această propoziţie încep să o văd pe Peggy Guggenheim ca pe ultima eroină transatlantică a lui Henry James, Daisy Miller cu ceva mai mult tupeu), când Peggy a spus dintr-odată: “Anais era foarte proastă, nu-i aşa?” Rostirea abilă a declaraţiilor sub formă de întrebare este ceea ce desparte generaţia lui Peggy de epoca actuală, în care nu există întrebări, doar răsunătoare afirmaţii autointeresate.
“Nu”, am spus eu. “Era vicleană. Şi a obţinut exact ce a vrut. Şi-a propus să devină un personaj legendar.” “Legendă” era un cuvânt pe care Anais îl rostea întotdeauna cu veneraţie. “Şi a trăit suficient de mult ca să se vadă ca pe un fel de eroină a mişcării de eliberare a femeilor.”
“Asta ar putea fi ceva viclean”, a spus Peggy – în lumina de sfârşit de după-amiază, ochii ei înguşti şi somnoroşi au strălucit dintr-odată ca nişte ochi de pisică – “deşi pare o dorinţă prostească”.
Acum, Peggy fusese transformată de timp (cu puţin ajutor din partea firii sale viclene) într-o legendă de exact acelaşi tip cu cea la care se gândea Anais, care avea o minte foarte romantică, à la Henri Murger. Dar, la 80 de ani, legendara Peggy continuă să scruteze o lume care de fapt decade mai repede decât ea. La urma urmei, Veneţia se scufundă propriu-zis, sub palazzo-ul ei alb şi neterminat. Dacă visul suprem al solipsistului este să ia lumea cu el atunci când moare, este foarte posibil ca Peggy să ajungă să ia Veneţia din lumea aceasta şi să o ducă în lumea ei, unde petrecerea continuă încă, toată lumea face ceva nou şi arta miroase nu a muzeu, ci a atelier de creator.
Vara trecută am întrebat-o: “Ce mai faci?” O întrebare politicoasă, dar obiectivă: avusese dureri mari din cauza unor perturbări ale arterelor. “Ah”, a spus ea, “nu prea rău, pentru cineva care moare.”
Mi se pare că aceste memorii – mai degrabă abile decât neşlefuite, chiar dacă necunoscătorii nu vor înţelege latura referitoare la artă – reflectă o lume care este acum la fel de pierdută ca numărul din Watkins, care nu suna pentru că îi lipsea o cifră. Dar, de vreme ce scrisul din acest volum este doar al lui Peggy, ceva a fost salvat. În rândurile acestea auzim vocea energică, dar tărăgănată, vedem privirea laterală, bruscă şi rapidă, care îi însoţeşte adesea judecăţile rapide şi ne bucurăm, dacă nu de sinele ei real, de umbra lui din pagină.
Am văzut-o ultima oară pe Peggy, foarte adumbrită, la televiziunea italiană. Veneţia sărbătorea a 80-a ei zi de naştere – sau, cel puţin, acea parte a Veneţiei care nu s-a scufundat nici în Adriatica, nici în lene.
Camera s-a apropiat de capul frumos al lui Peggy, pentru o filmare foarte de aproape. O voce din off a întrebat-o ce crede despre pictorii italieni de astăzi. Ochii ei s-au deplasat spre persoana nevăzută, iar jumătatea ei de zâmbet a sporit insesizabil. “Ah”, a spus ea, “sunt foarte slabi.” Apoi, în stilul ei permanent jamesian, a adăugat: “Nu-i aşa?”
Consternare în întreaga Italie. Eroina Cupei de aur spărsese cupa – şi triumfase din nou. [1979]
Introducere
de Alfred H. Barr Jr.
Curaj şi viziune, generozitate şi umilinţă, bani şi timp, un puternic simţ al semnificaţiei istorice, ca şi al calităţii estetice – aceştia sunt factorii de circumstanţă şi caracter care au făcut din Peggy Guggenheim o extraordinară patroană a artei secolului XX. A stat cu picioarele bine înfipte într-un teren zguduit de facţionalism, fără să adopte vreo tabără, părtinitoare doar faţă de revoluţia de valoare. În consecinţă, găsim în colecţia ei opere care sunt diametral opuse ca spirit şi formă, chiar dacă ele ar putea părea asemănătoare prin stranietatea lor radicală.
Această colecţie este cea mai durabilă realizare a lui Peggy Guggenheim ca patroană a artei, dar, foarte probabil, nu cea mai importantă. Am folosit cuvântul uzat şi oarecum pompos de “patroană”, cu o anumită ezitare. Însă este unul precis. Căci un patron nu este un simplu colecţionar care adună opere de artă pentru plăcerea lui sau un filantrop care ajută artiştii sau înfiinţează un muzeu public, ci o persoană care simte o responsabilitate deopotrivă atât faţă de artă, cât şi faţă de artist, luaţi împreună, şi are mijloacele şi voinţa de a acţiona în conformitate cu acest sentiment.
Peggy Guggenheim nu a fost interesată de la început de arta modernă. De fapt, i-a plăcut foarte mult şi a studiat pictura renascentistă italiană, mai ales cea din Veneţia. Cărţile lui Berenson au fost ghidul ei şi poate că ele au confirmat acel simţ faţă de istoria artei pe care ea l-a dus în secolul XX, exact momentul de timp şi gust în care mentorul ei s-a oprit.
Apoi, la sfârşitul anilor ’30, ea a deschis o galerie de avangardă la Londra, mai degrabă ca o distracţie de amator. Marcel Duchamp era principalul ei consilier (acelaşi care, cu 20 de ani în urmă, o consiliase pe Katherine Dreier, atunci când aceasta crease deschizătoarea de drumuri Société Anonyme). Guggenheim Jeune, cum numea ea cu umor această întreprindere, a oferit mai multe expoziţii excelente, printre ele şi primele expoziţii personale din Anglia ale lui Kandinsky, primul expresionist abstract şi Yves Tanguy, pictorul suprarealist. În acelaşi timp, galeria a oferit primele lor expoziţii unor tineri artişti precum John Tunnard, cel mai bun dintre noii pictori abstracţi englezi ai acelei perioade. Însă aceste realizări i s-au părut lui Peggy Guggenheim prea efemere.
La începutul lui 1939, ea a “avut ideea de a deschide un muzeu modern la Londra”, proiect care trebuie să fi părut urgent, dat fiind că, nu cu mult timp în urmă, directorul de la Tate Gallery declarase pentru vamă că sculpturile lui Calder, Arp, Pevsner şi alţii, pe care Guggenheim Jeune le importa pentru un spectacol, nu erau deloc opere de artă.
Cu flerul ei obişnuit în recrutarea celor mai competente ajutoare, ea l-a rugat pe Herbert Read, acum Sir Herbert, să devină directorul acestui proiect muzeal. Read, în general considerat o eminentă autoritate engleză în arta modernă, a fost convins să renunţe la conducerea foarte respectabilei Burlington Magazine pentru a prelua acest post nou şi a se îmbarca într-o aventură. Patroana şi directorul au conceput o listă ideală de opere de artă pentru noul muzeu – listă care avea să servească, de asemenea, şi ca bază pentru expoziţia inaugurală. A fost găsită o clădire, dar contractul de închiriere nu a mai ajuns să fie semnat, deoarece a început al Doilea Război Mondial şi visul s-a estompat sau, mai bine zis, a fost suspendat.
În Paris, în timpul iernii Războiului Ciudat, Peggy Guggenheim, doar puţin descurajată, a continuat lărgirea colecţiei, “cumpărând un tablou pe zi” la sfatul prietenilor ei Duchamp, Howard Putzel şi Nellie van Doesburg. A închiriat chiar şi un spaţiu pentru o galerie în Place Vendôme, dar între timp Războiul Rece se încinsese. Pasărea în spaţiu a lui Brâncuşi a fost cumpărată în timp ce germanii se apropiau de Paris.
În timpul primului an al ocupaţiei germane, colecţia a fost păstrată în muzeul Grenoble, dar nu a fost expusă acolo, deoarece directorul se temea de represaliile regimului colaboraţionist de la Vichy. În cele din urmă, în primăvara lui 1941, colecţia şi proprietara ei au ajuns la New York.
Peggy Guggenheim și al doilea soț, pictorul suprarealist Max Ernst, între 1941 și 1946
Graţie în mare parte afluxului de artişti şi scriitori refugiaţi din Europa în timpul războiului, New Yorkul a înlocuit Parisul, ocupat de nemţi drept centru artistic al lumii occidentale. Mai târziu, majoritatea europenilor s-au întors, mai ales în Franţa, însă în lumea postbelică Parisul părea, în mod clar, mai puţin proeminent, iar New Yorkul a rămas un concurent al acestuia, în parte din cauza ascensiunii celui mai respectat grup de pictori pe plan internaţional pe care îl produseseră până atunci Statele Unite. Peggy Guggenheim a jucat, ca patroană, un rol important şi uneori crucial în dezvoltarea lor.
În Londra, Paris şi Grenoble ea fusese frustrată, dar în New York, graţie distanţei acestuia faţă de conflict, a putut pentru o vreme să-şi pună în practică viziunea. La sfatul pictorului suprarealist André Breton, a continuat să completeze colecţia şi a publicat un catalog splendid, Arta acestui secol, nume pe care l-a dat şi noii ei galerii.
Arta acestui secol a devenit imediat centrul avangardei. Sub influenţa lui Duchamp, Ernst şi Breton, tradiţia suprarealistă era puternică, dar niciodată exclusivă. Marele pictor abstract Piet Mondrian a fost şi el primit cu bucurie şi a avut un rol activ de membru al juriilor care au ales expoziţiile recurente de grup ale tinerilor artişti americani.
La primul “Salon de primăvară” din 1943, trei tineri pictori s-au remarcat: William Baziotes, Robert Motherwell şi Jackson Pollock. În mai puţin de un an, toţi trei au fost lansaţi de galerie Prin expoziţii personale. Expoziţia lui Pollock, având un catalog cu o prefaţă entuziastă de James Johnson Sweeney, a cucerit o admiraţie specială. Apoi, din nou, cu o remarcabilă clarviziune, Arta acestui secol le-a oferit expoziţii lui Mark Rothko, Clyfford Still şi altora. Spun clarviziune deoarece, chiar dacă la acel moment opera lor nu îşi atinsese deplina maturitate, Rothko, Still, Baziotes, Motherwell, Pollock şi alţi doi-trei sunt acum recunoscuţi în Statele Unite şi, din ce în ce mai mult, şi în Europa drept principali piloni ai formidabilei noi şcoli americane.
Tablourile timpurii ale acestor pictori, pe care Peggy Guggenheim le-a cumpărat de la expoziţiile lor cu 17 ani în urmă, pot fi văzute astăzi în colecţia ei. Jackson Pollock, cel mai renumit dintre ei, este reprezentat de multe opere, dar nu şi de cea mai importantă operă a lui, o pictură murală comandată de patroana sa pentru holul locuinţei ei din New York. Ea l-a ajutat pe Pollock şi financiar, iar atunci când Arta acestui secol s-a închis, în 1947, ea a ajutat la plasarea artiştilor în alte galerii.
Astăzi, în Veneţia, Peggy Guggenheim, colecţia ei şi galeria ei pentru expoziţii îşi continuă opera. Vizitatorii care studiază colecţia, în timp ce sunetele Grand Canalului le răsună în urechi, ar trebui să ştie câte ceva din istoria colecţionarilor ca patroni – mai ales a celor americani, care datorează o recunoştinţă specială compatrioatei lor Peggy Guggeheim. [1956]
***
Capitolul unu
Copilăria cu coperte aurite
În 1923 am început să-mi scriu memoriile, dar nu am ajuns prea departe. Ele începeau aşa: “Provin din două dintre cele mai bune familii evreieşti. Unul din bunicii mei s-a născut într-un grajd, asemenea lui Isus Christos, sau, mai degrabă, deasupra unui grajd din Bavaria, iar celălalt bunic al meu a fost negustor ambulant”. Ca să continui de unde am rămas, dacă bunicii mei şi-au început viaţa modest, ei au sfârşit-o somptuos. Bunicul meu născut în grajd, domnul Seligman, a venit în America îmbarcat la clasa a patra, cu 40 de dolari în buzunar. A început să facă avere ca meşter de acoperişuri, apoi a produs uniforme pentru armata unionistă, în timpul Războiului Civil. Peste ani, a devenit un bancher renumit. Din punct de vedere social l-a depăşit pe celălalt bunic al meu, domnul Guggenheim, negustorul ambulant, care s-a născut în Ober-Lengnan, în Elveţia germană. Domnul Guggenheim l-a întrecut cu mult pe domnul Seligman, prin strângerea unei averi uriaşe şi cumpărarea celor mai multe mine de cupru din lume, dar nu a reuşit niciodată să ajungă la distincţia socială a domnului Seligman. De fapt, atunci când mama mea s-a căsătorit cu Benjamin Guggenheim, familia Seligman a considerat căsătoria o mezalianţă. Pentru a explica faptul că ea intra prin căsătorie în cunoscuta familie din domeniul topitoriei, ei au trimis rudelor din Europa o telegramă care spunea: “Florette logodită topitor Guggenheim”. Asta a devenit o mare glumă în familie, deoarece telegrama a fost transmisă greşit, Guggenheim a mirosit-o.( “Guggenheim smelter” (topitorul Guggenheim), faţă de “Guggenheim smelt her” (Guggenheim a mirosit-o). (N.t.)
Când m-am născut eu, familiile Seligman şi Guggenheim ajunseseră extrem de bogate. Cel puţin familia Guggenheim era, dar nici familia Seligman nu se descurcase prea rău. Bunicul meu, James Seligman, fusese un om foarte modest, care refuza să cheltuie bani pentru el. Trăise din puţin şi dăduse totul copiilor şi nepoţilor săi. Cei mai mulţi dintre copiii lui erau ciudaţi, dacă nu nebuni. Asta se datora moştenirii proaste primite de la bunica mea. În cele din urmă, bunicul meu a trebuit s-o părăsească. Probabil că ajunsese insuportabilă. Mama mi-a povestit că nu putea să invite bărbaţi tineri acasă la ea fără o scenă din partea mamei sale. Bunica mea se ducea pe la magazine, se apleca peste tejghea şi îi întreba confidenţial pe vânzători: “Când credeţi că s-a culcat cu mine ultima oară soţul meu?” Fraţii şi surorile mamei mele păreau foarte excentrici. Una din mătuşile mele preferate era o soprană incurabilă. Dacă se întâmpla să te întâlneşti cu ea în colţul lui Fifth Avenue, în timp ce aşteptai autobuzul, deschidea gura larg şi cânta game muzicale, încercând să te facă şi pe tine să procedezi la fel. Îşi purta pălăria atârnată la ceafă sau înclinată pe o ureche. Avea întotdeauna un trandafir înfipt în păr. Ace de păr lungi ieşeau periculos nu din pălărie, ci din păr. Rochiile ei târâtoare măturau străzile. Purta invariabil un şal din pene. Era o bucătăreasă excelentă şi făcea un jeleu de roşii minunat. Când nu cânta la pian, putea fi găsită întotdeauna în bucătărie sau citind banda de telegraf. Era o cartofoare înveterată. Avea o fixaţie ciudată faţă de bacterii şi îşi ştergea mereu mobila cu dezinfectant. În schimb, farmecul ei atât de extraordinar mă făcea să o iubesc din inimă. Nu aş putea spune că soţul ei simţea la fel. După ce se certase cu ea timp de peste 30 de ani, acesta încercase să-i omoare pe ea şi pe unul din fiii ei, lovindu-i cu o crosă de golf. Nereuşind, s-a dus imediat la lacul de acumulare şi s-a înecat, nu înainte de a-şi lega de picioare nişte greutăţi mari. Cel mai atrăgător unchi al meu era un gentleman foarte distins, de modă veche. Despărţit de soţia lui, care era la fel de bogată ca el, acesta se hotărâse să ducă o viaţă foarte simplă, în două camere mici, şi să-şi cheltuiască toţi banii pe haine de blană pe care le dăruia fetelor. Aproape orice fată putea obţine una, trebuia doar să ceară. Purta Legiunea de onoare, dar nu voia niciodată să ne spună de ce fusese decorat. Un alt unchi trăia cu cărbune, din care mânca de mulţi ani şi, drept rezultat, dinţii lui erau negri. Într-un buzunar tapetat cu zinc ducea bucăţi de gheaţă spartă din care sugea tot timpul. Bea whisky înainte de micul dejun şi nu mânca aproape deloc. Juca mult la jocurile de noroc, ca majoritatea mătuşilor şi unchilor mei, iar când a rămas fără fonduri a ameninţat că se sinucide, ca să mai primească bani de la bunicul meu. Avea o amantă pe care o ascundea în camera lui. Nimănui nu i s-a îngăduit să îl viziteze, până când, în cele din urmă, s-a împuşcat şi atunci nu a mai putut să ţină familia la distanţă. La înmormântare, bunicul meu şi-a şocat foarte tare copiii parcurgând culoarul bisericii cu amanta fiului său mort la braţ. Toţii spuneau: “Cum poate Tata să facă asta?” Aveam şi un unchi avar, care nu cheltuia niciodată vreun cent. Sosea în toiul ospeţelor, spunând că nu îi trebuia nimic, apoi mânca tot de pe masă. După cină, executa un număr înfricoşător pentru nepoatele lui, care era numit “şarpele”. Ne îngrozea şi ne încânta. Punea mai multe scaune laolaltă, în şir, şi apoi şerpuia printre ele pe burtă, creând cu adevărat această iluzie. Ceilalţi doi unchi erau aproape normali. Unul dintre ei îşi petrecea tot timpul spălându-se, iar celălalt scria piese de teatru care nu au fost montate niciodată. Acesta din urmă era un scump şi era preferatul meu. Celălalt bunic al meu, Meyer Guggenheim, a trăit fericit împreună cu sora lui vitregă, care i-a devenit soţie. Ei au creat o familie încă şi mai mare decât familia Seligman, chiar dacă mai puţin excentrică. Au fost şapte fraţi şi trei surori. Aceştia au avut 33 de nepoţi. Singura mea amintire despre acest gentleman este cum mâna în jurul New Yorkului o sanie cu cai. Era singur şi purta o haină cu guler de focă şi căciulă asortată. A murit când eu eram foarte mică. M-am născut în New York, pe strada East 69th. Nu-mi amintesc nimic despre asta. Mama mi-a spus că, în timp ce infirmiera îi umplea buiota, m-am repezit în lume cu viteza mea obişnuită, scheunând ca o pisică. Am fost precedată de o soră, Benita, care era cu aproape trei ani mai mare ca mine. Ea a fost marea iubire a copilăriei mele, de fapt a întregii mele vieţi imature. Ne-am mutat curând într-o casă de pe strada East 72nd, lângă intrarea în parc. Aici, când eu aveam aproape cinci ani s-a născut a doua soră a mea, Hazel. Am fost diabolic de geloasă pe ea. Copilăria mea a fost extrem de nefericită: nu am nicio amintire plăcută, de niciun fel. Acum mi se pare că a fost o agonie lungă, prelungită. Când eram foarte mică nu aveam prieteni. Nu am mers la şcoală până la 15 ani. În schimb, am studiat acasă cu profesori particulari. Tatăl meu insista ca noi, copiii lui, să fim bine instruiţi şi s-a asigurat că dobândim “bun-gust”. El însuşi era pasionat de artă şi a cumpărat foarte multe tablouri. Aproape singurele jucării pe care mi le pot aminti sunt un cal de lemn cu un fund enorm şi o căsuţă pentru păpuşi cu covoare din blană de urs şi candelabre minunate de cristal. Aveam, de asemenea, o vitrină plină cu sculpturi minuscule din fildeş şi mobilă de argint, cu o cheie de bronz cu ornamentaţie de modă veche. Ţineam vitrina încuiată şi nu permiteam nimănui să se atingă de comorile mele. Cele mai intense amintiri le am din Central Park. Când eram foarte mică, mama mă plimba pe acolo într-un cupeu electric. Mai târziu, am mers prin parc cu un mic automobil cu pedale. Iarna eram obligată să patinez, ceea ce îmi provoca dureri cumplite. Aveam glezne prea fragile, iar circulaţia mea era mult prea proastă. N-o să uit niciodată durerea groaznică provocată de dezgheţarea degetelor de la picioare atunci când, după ce mă întoarceam de pe lac, mă agăţam de o sobă construită pentru patinatori, ce se afla într-o mică baracă. Copilăria mea nu a fost doar extrem de singuratică şi tristă, ci şi plină de chinuri. Într-o vreme, am avut o bonă care mă ameninţa ă-mi taie limba dacă îndrăzneam să îi spun mamei lucrurile respingătoare pe care mi le spunea ea. Disperată şi înfricoşată, i-am mărturisit mamei mele, iar bona a fost concediată imediat.” (Peggy Guggenheim, traducere de Ciprian Șiulea, Confesiunile unei dependente de artă)
Sperăm că v-am trezit curiozitatea și dorința de a afla mai multe despre această femeie care și-a marcat locul în lume pentru cât timp vor exista iubitori de artă.
Citiţi şi
Stelian Tănase – De ce nu mai vor venețienii turiști
Salutări din Lombardia, Veneto și Puglia
Oliver Sacks, fermecător și instructiv – Fluviul conștiinței (zece eseuri)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
