Am citit Zavaidoc în anul iubirii (Bookzone, 2024) al Doinei Ruști (interviu) cu dorința puternică să nu se termine niciodată.
Am știut din primele pagini că va trece în fruntea topului meu personal. Că vor fi momente (am multe d’astea) în care evaluând ce am facut bun cu timpul meu, lectura acestui roman mă va face să mă bucur, să știu că nu s-a scurs timpul degeaba, că romanul ăsta va lăsa urme mnezice.
Vreau să spun din capul locului că asta nu e o cronică, ci pun în cuvinte experiența pe care am avut-o citind romanul; pentru că e o carte pe care dacă o decriptezi, îți dă fiori permanent și te face să te intrebi: eu ce las în urma mea?
Conștiința valorii de sine, a cine ești, a ce însemni pentru ceilalți, disperarea omului de a nu fi uitat, ignorat, nesemnificativ…
Am sorbit fiecare frază a romanului care m-a înghițit și m-a aruncat într-o lume la care am visat (cred, toată adolescența), lumea interbelică, declanșatoare de nostalgii, cu elanurile ei necenzurate:
„ Am coborât în stradă, iar Alfred mi-a făcut o fotografie, una dintre puținele din perioada aia, pe care mi-a și adus-o după câteva săptămâni, când nu-mi mai stătea gândul la fotografie, iar în nebunia care a urmat, am pierdut-o, cel mai probabil am pus-o mecanic într-o carte, care nu era a mea sau într-un buzunar, tot așa, străin. Tocmai de-asta simt nevoia să scriu aici despre ea. Era o poză cu strada Moșilor și cu mine pe trotuar, îmbrăcată cu acea blană luată de la tanti Adeline, un astrahan gri, și șal asortat, legat peste frunte. Pe deasupra lui purtam o pălărie clopot, de un cenușiu mai închis.” (Zavaidoc în anul iubirii)
N-o să mai pot trece niciodată pe Bulevardul Elisabeta, pe lângă Colegiul Lazar, sau prin Cișmigiu, ca până acum, adică fără să am în minte romanul și vocea lui Zavaidoc.
Există în roman un București care ți se strecoară în suflet, pe care nu poți să-l uiți. Locuri comune devin parte a unei mitologii care se naște cu fiecare paragraf, străzi, clădiri, dar mai ales oamni inundați de lumina altei vieți.
Nu vorbim însă despre un roman „roz”. Povestea Matildei și a sâsăitului de șarpe e hardcore. Cine a fost cât de cât aproape de genul ăsta de întâmplare înlemnește. Îți trec prin fața ochilor toți limacșii bipezi, toate agresivitățile de gen. Intuiești, retrăiești.
„Visam deseori un șarpe imens, care apărea instantaneu lângă mine, aproape de gură, de ochi, fluturându-și limba lângă ureche. Urlam în somn și săraca Fanny încerca să mă calmeze, dându-mi un pahar de lapte, care mie îmi făcea rău, și treptat mi-am adus aminte că în superstițiile copilăriei se spunea că șarpele trebuie hrănit cu lapte, or, eu nu voiam să-l hrănesc, ci să-l extermin, să nu mai rămână din el nici măcar amintirea. Piéron îmi spunea draga mea Matilde, mai întâi trebuie să găsești sursa și s-o elimini. Iar sursa asta lua diverse forme, pe care începusem să le analizez la milimetru, separând firele sexualității de ipocrizia șarpelui biblic. Deși acum știu că sunt două fețe ale aceleași situații. Dincolo de șapele ăsta era frica mea că-l lăsasem să se apropie, vinovăția de a fi deschis poarta, toate micile detalii de dinainte de întâlnirea cu el. Nicio bestie nu prinde ființă fără complicitatea unui om, de care apoi depinde și pe care îl ia în primire pentru că acea bestie nu are de-ales.” (Zavaidoc în anul iubirii)
În fiecare episod al cărții există o poveste de suprafață și alta de adâncime, o poveste a aspirației și alta a năruirii. Dar despre asta este mult de scris, și-ar fi păcat să vă spulber pofta lecturii.
Nu l-am pomenit pe Zavaidoc, pesonajul principal, pentru că eu cred că asta nu e doar povestea lui Zavaidoc. Ci a Artistului. Din orice falie a artei.
Și nu, nu cred că e doar un roman de dragoste. Doinei îi place să ne inducă în eroare, știu din celelalte romanele ale ei, să ne momească într-o zonă în care eposul se divide în numeroase povești, părți dintr-o întâmplare complexă, pe care n-o mai uiți. Și, da, sunt și povești, cele mai multe de dragoste. Dar, cumva e vorba despre condiția umană, supusă dragostei. E ceva de tragedie greacă în tot romanul, o traducere a mocnitei confruntări cu frontierele ființei. Nu se moare ca-n Shakespeare, dar se moare ca-n viață.
Mai sunt o mulțime de detalii (pe care le știți) despre cum scrie Doina. Cât de documentat și ce lume creează, cum își inoculează iluzia vieții. Îți pasează dileme, obsesii.
Eu am rămas cu întrebarea asta: ce urme vrei să lași pe lumea asta?
Urme de limax sau urme mnezice?
***
După un debut fulminant în rolul Ofeliei, din Hamlet-ul lui Liviu Ciulei, Adriana a jucat în Danaidele (r. Silviu Purcărete), apoi în filmul lui Coppola, Youth Without Youth (2007), alături de Tim Roth. Realizator TV, prezentatoare de emisiuni, printre care și a Jurnalului Cultural, de pe TVR, Adriana a întrerupt câțiva ani activitatea actoricească, revenind în ultima vreme cu mai multe roluri consistente în teatrele bucureștene de avangardă.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
