Înainte de a fi o dispută între teze de dreapta și stânga, pare a fi o problemă între “sus” și “jos” – spune scriitorul cu vederi declarate de stânga, comentând revoltele din Marea Britanie, Spania sau de la Wall Street și impasul modelului capitalist.
“Ştiţi ce cere piaţa cel mai mult şi ce aduce profituri imense? Arme, droguri şi pedofilie. Acestea sunt domeniile care aduc maximul de profit. De ce să nu ne transformăm copiii în dealeri de droguri şi câmpurile în lanuri de marijuana?”, spune Vasile Ernu, un gânditor cu vederi socialiste asumate. În timp ce stânga are un mesaj poate prea militant pentru era corporatistă, aparenta implozie a capitalismului împinge fantoma lui Marx dinspre cercurile artistice prin definiție de stânga, spre mediile economice ce mizau pe dreapta aducătoare de profit. Întemeietorul socialismului ştiinţific pare să fi avut dreptate anticipând autodistrugerea capitalismului – au spus-o Indignații din Spania, a spus-o filosoful britanic Jason Barker în “Marx Reloaded”, documentarul care a arătat publicului larg cutia Pandorei, o spun analiștii și, zilele acestea o spune și “profetul” Nouriel Roubini într-un recent interviu pentru Wall Street Journal. A zis cineva Wall Street? 
După trei săptămâni de proteste, polițiștii au tăbărât pe cei care vor să ocupe Wall Street-ul, dar prognozele sunt rezervate. Urmează o revoltă mondială? Roubini spune că n-ar fi exclus, având în vedere frustrările legate de creșterea șomajului și de starea generală de instabilitate. Guvernatorul Băncii Centrale a Angliei se teme de cea mai gravă criză din istorie. După demonstrațiile populare din Orientul Mijlociu, Israel sau Marea Britanie, în China se simte o furie care ar putea încolți și alte economii avansate sau țări emergente, ațâțată de același combustibil: inegalitate în creștere, șomaj și lipsa de speranță. În rest, este globalizare. “Să ocupăm Wall Street” pare inspirată de primăvara arabă, dar militanții și-au afirmat sprijinul pentru Grecia, înainte de a vorbi despre şomajul din Statele Unite, de ipotecile imobiliare “inumane” şi despre 
dificultăţile sfârşitului de lună. Dincolo de a fi o dispută între dreapta și stânga, este o dispută între „sus” și „jos”, spune Vasile Ernu. Stânga culturală, însă, pare puțin în afara jocului. A mizat pe problemele legate de minorități și alte tipuri de marginali și astfel, făcând jocul neoliberalismului, a căzut într-o capcană care amenințase în general toată social-democrația: s-a mulțumit cu frimiturile și s-a ocupat cu probleme secundare. Iar în România, acestă modă nu a venit nici măcar în rândul tinerilor, care, potrivit statisticilor, sunt mai conservatori decât părinții lor. „Pe noi din conservatorism nu ne scoate nici măcar moda: icoanele se vând mai bine în rândul tinerilor decât portretele cu Che”, spune Vasile Ernu, într-un interviu acordat catchy.ro.
DEB: Spuneai că societatea consumistă discreditează însăși ideea de revoltă. Ce pare a fi acum în lume, de la la mișcarea tinerilor din Spania, la Grecia sau Statele Unite? Este vorba, păstrând premisa, despre un act penibil al unor exaltați nerealiști? Adică unii care, într-un moment de criză, nu realizează că doar dreapta are filosofii economice aducătoare de profit? În ce fel mediul în care li se manifestă revolta le discreditează demersul?
Vasile Ernu: Suntem într-un punct destul de delicat. În ciuda faptului că aparent ar fi trebuit să avem suficiente motive de revoltă, orice revoltă importantă din ultimii ani a fost întorsă de propaganda și puterea oficială împotriva protestatarilor. E o situație globală foarte complicată și deprimantă. Puterea capitalistă actuală deține un cotrol copleșitor. Ea reușește de o manieră exemplară să controleze orice formă de revoltă și potențial protest, ținindu-le într-un cadru în care să aibă doar funcția de entertainment sau un soi de terapie de grup pentru cei care o fac. Mai ales că ne crează și iluzia democrației. În acest moment eu cred că suntem aruncați undeva în secolul XIX-ce dar suntem într-o situație puțin diferită, adică mult mai complicată. Atunci forța de muncă, așa numitul proletariat, ăia mulți care nu pot să trăiască altfel decât din munca pe care o prestează, aveau o singură teamă majoră: aceea de a-și pierde locul de muncă. Acum lucrurile s-au complicat și mai mult: tu nu ai voie să riști cu nimic, nu poţi permite să-ți pierzi locul de muncă pentru că ai un credit de plătit. Cu alte cuvinte apariția creditului a schimbat total datele problemei. Un om cu credite este un simplu rob care depinde de acel credit (stăpân). Un om care are credit nu poate să fie un revoltat, nu poate protesta.
De fapt aici e și cheia secretului neoliberalismului la acest capitol. Ei au schimbat paradigma: în secolul XIX-ce oamenii protestau pentru drepturi, împotriva nedreptăților, împotriva exploatării. Azi luptăm pentru a fi exploatați, pentru că oamenii au nevoie de un job ca să-și plătească datoriile. Cum zice un bun amic, filosoful maghiar G.M.Tamas: astăzi este un privelegiu să fii exploatat. Aici am ajuns şi nu e deloc vesel.
DEB: Am remarcat că lumea te chestionează așteptând propuneri susținute de teze economice. Unde se termină rolul unui artist în această dispută? Se termină?
Vasile Ernu: Funcția ”artistului gânditor”, adică a intelectualului, și cea a politicianului sunt foarte diferite. Intelectualul trebuie să se plaseze cât mai departe de politican, însă nu foarte departe. El trebuie să stea la distanța care să-i permită vadă, să analizeze, să critice și mai ales să poată riposta. Trebuie să fie în câmpul de luptă. Iar pentru a asta nu trebuie să stai nici în brațele politicianului, dar nici foarte departe încât să-l pierzi din ochi. La noi, din păcate, intelectualii nu se pot abține să nu se apropie prea mult de politician. La noi, intelectualul de curte a făcut o carieră excelenă, pe când intelectualul de exil, așa cum îi stă bine unui intelectual, este o raritate. Asta nu înseamnă că intelectualii nu pot ocupa funcții publice sau nu pot deveni sfetnicii domnitorului. Se poate, doar că în acel moment are loc un schimb de funcții: intelectualul devine altceva și nu poate funcționa în două registre. Nu poți fi, de exemplu, și sfetnciul domnitorului, și criticul lui. Însă domnitorii de azi nu mai au nevoie de intectual pe rol de menestrel sau sfetnic decât foarte rar. Funcția intelectualilor de curte este ocupată de VIP-urile media, care aduc mai multă audiență, iar cel de sfetnci – specia aia de tehnocrați. Intelectualii sunt folosiți mai mult pe post de decor. Funcția politicianului este însă una total diferită față de cea al intelectualului: el pune în aplicare o viziune politică, o tehnică politică. El se ocupă de un anumit tip de praxis politic.
În ce privește arta… în modernitate nu se mai face pentru a fi contemplată. Cine se raportează azi la artă în acest fel se plasează într-un spațiu premodern. Arta chestionează, pune întrebări, deranjează, enervează, se revoltă, scandalizează, fără a renunță la limbajul său estetic. Arta demult nu se mai sustrage politicului, ci și-l asumă. În sec. XX, aproape că a devenit armă politică, face parte integrantă din tot câmpul politic modern. Cred că ultima funcție a artei este una eminamente politcă, căci ea vrea să te salveze de banalitate, prostie, falsitate etc.
Crezul meu stisitico-politic e simplu: Unde este putere, acolo e politică. Unde e politică, acolo e şi ipocrizie. Unde e ipocrizie, e şi multă minciună. Unde există minciună, apare nemulţumirea. Unde e nemulţumire, e şi durere. Unde e durere, e suferinţă. Unde e suferinţă, e tragedie. Unde e tragedie, e singurătate. Unde e singurătate, e artă. Unde e artă e protest. Unde e protest, e libertate. Unde e libertate, e viaţă. Unde e viaţă apare şi artistul. Unde este un artist, apare, din păcate şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar arta nu e o fabrică de produs metafore cum se predică pe la noi. Arta crează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea e un gest eminamente politic.
DEB: Te-a surprins revolta tinerilor spanioli, ai spus-o încă din momentul în care începuse să se vorbească despre recrudescența ideilor de stânga în Europa. Probabil că ai urmărit fenomenul… de la bătaia tradițională de 1 Mai de la Berlin, până la revoltele din Grecia. Oare de ce mi se pare că este vorba de un trend “smart-cool” ultramodern și nu foarte conformist. Greșesc când spun că stânga pare mai degrabă o mișcare culturală decât o ideologie?
Vasile Ernu: Revoltele tinerilor spanioli m-au surpins plăcut. Nu mă așteptam la o mișcare atât de amplă. Din păcate, ea nu a avut o continuitate foarte fermă, dar e un început. Important e faptul că ei au arătat că încă se mai pot crea solidarități și forme de protest. De la greci mă așteptam. Acolo se întâmplă lucururi foarte importante în domeniul formelor de luptă, protest, organizare alternativă. Acolo există o mulțime de organizații foarte active politic, dincolo de partide şi politica ofocială. În ce privește acest trend ”cool” cum zici tu, mie mi se pare că vine din zona stângii culturale, care s-a îndepărtat de esența problemelor reale și tradiția clasică a stângii. A fost, firește, nevoie și de o stângă culturală, care a mizat mai ales pe problemele legate de gen, minorități, marginali și așa mai departe. Însă am impresia că ea a căzut într-o capcană în care a căzut și toată social-democrația care a făcut în esență jocul neoliberalismului: aceea de a se mulțumi cu fărâmiturile și a se ocupa cu problemele secundare ale societății. În realitate, cred că stânga ar trebui să revină, desigur, într-o formulă actualizată, la problemele centrale și critică frontală a capitalismului. E timpul să nu ne mai ocupăm de efecte, ci de cauze. Cu alte cuvinte, stânga trebuie să-și asume un risc pentru a nu cădea în acest efect de ”modă culturală”. Însă în România acestă modă nu a venit nici măcar în rîndul tinerilor. Statisticile arată că tinerii noștri sînt mai conservatori ca parinții lor. Cel puțin asta e tendința. Deci pe noi din conservatorism nu ne scoate nici măcar moda: icoanele se vând mai bine în rândul tinerilor decît portretele cu Che. Iar un popor la care nici măcar tinerii nu se revoltă este unul mort.
DEB: Care este diferența între revoltele pentru găsirea unui adevăr și revoltele pentru restaurarea unei dreptăți? Cunoști foarte bine sistemul din Rusia, în legatura cu care ai facut recent aceasta distinctie. Dacă ar fi sa o aplici altora?
Vasile Ernu: Mă rog, asta vine dintr-o analiză pe care o faceam buntului rusesc, o formă de revoltă specific rusească. În acestă tradiție, adevărul este o chestiune ce ține de frământarea existențială, religioasă, artistică. Dreptatea este, însă, legată de social, de viața noastră socială. Revolta socială este un rezultat al acestei căutări, a încercării de a te revolta împotriva nedreptății și de a încerca să faci lumea mai dreaptă. Nedreptatea se înmulțește nu din cauză că lumea este mai rea, ci în primul rând pentru că lumea este tot mai pasivă, iar pasivitatea, ignoranța este un teren fertil pentru extinderea nedreptăţii. Când o nedreptate are loc lângă tine și tu nu iei atitudine, nu te revolți, ești părtaș la acea nedreptate. Nedreptatea socială poate fi oprită, diminuată numai prin mecanisme de revoltă. Din păcate avem o cultură a revoltei foarte scăzută și nu din cauză că suntem ”așa de la natură”, ci din căuză că nu avem o educație în acest sens. Curajul se învață, se educă. Dar trebuie să pornim de undeva, trebuie să încercăm fiecare să fim curajoși în lucrurile mici, fiecare la locul lui de muncă, în domeniul lui.
DEB: Europa de sud și parte din cea de vest se confruntă cu problema datoriilor suverane, criza productivității muncii – sustenabilitatea sistemului social construit după război este pusă în discuție. Pare că așteptai un impas care să demonstreze că avântul de dreapta este, de asemenea, o utopie. Care sunt presiunile sub care se fisurează acest sistem?
Vasile Ernu: Doar Europa de Sud? Doar Europa? Nu, este o situație globală și aproape nimeni nu face excepție. E un mecanism global. E adevărat că la periferia capitalismului, adică în țările mai sărace, criză se simte mai tare și aceste datorii ne sufocă. Marea problemă de acum e că neoliberalismul, cu tipul de economie financiară creat, e pe cale să distrugă marile realizări de după război. Și mă refer în primul rând la ceea ce numim stat social. Mă rog, la noi politrucii noului regim îl numesc răuvoitor ”stat asistențial”. Dar treba lor e să facă propagandă, iar a noastră să le dam peste bot. Din păcate au bot blindat și limbi multifuncționale.
Ce scrie în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului scrisă în 1948? Că avem doar dreptul la liberă exprimare? Dar ce facem cu dreptul la muncă, la educaţie, la sănătate, la asistenţă socială? Şi acestea fac parte din drepturile universale ale omului și vedem cum dispar zi de zi, pentru că nişte şmecheri privatizeză totul „pentru că mâna invizibilă a pieţei o crere”. E o minciună şi o fraudă fără precedent. Poate am uitat ce scrie în acestă Declaraţie a Drepturilor Omului? Niciodată, dar niciodată sănătatea nu a fost şi nu va fi comercială, pentru că în esenţă este neprofitabilă. SIDA şi Cancerul nu sunt profitabile, de aceea trebuie să ne solidarizăm pentru a lupta cu aceste boli. Ştiţi ce cere piaţa cel mai mult şi aduce profituri imense? Arme, droguri şi pedofilie. Acestea sunt domeniile care aduc maximul de profit. De ce nu transformăm copii noştri în dileri de droguri şi câmpurile noastre în lanuri de marijuana? Ideea că totul se bazează pe profit aici ne va aduce. Dacă nu am ajuns deja.
DEB: Naționalizarea locuințelor construite în timpul boom-ului imobiliar, democrație participativă… Crezi că aceste idei vor evolua în vreun fel pe fondul frustrărilor economice?
Vasile Ernu: De ce nu? Eu cred că în următoarea perioadă va trebui serios să redicsutăm conceptul de proprietate și să căutăm mecanisme prin care să diminuam discrepanța care e tot mai mare între cei puțini foarte bogați și cei mulți foarte săraci și lipsiți de minimă protecție. Trebuie să stopăm mecansimul astă pervers al speculațiilor financiare, să-l reglementă cel puțin în primă fază. Să instituim legal o limită a averilor, să impozităm diferențiat, să schimbăm regimul moșternirii averilor. Numai așa mai putem să ne salvăm. Dar asta e o discuție foarte complicată și tare mă tem că numai o criză dezastroasă și revolte violente mai pot schimba ceva. Nici o putere nu a renunțat de bunăvoie la propriile privilegii. Iar actuala putere globală are cele mai mari privilegii şi putere din istoria modernă. Îmi este greu să prevăd o conveţuire paşnică pe termen mediu şi lung a celor două grupuri. Evident că cele câteva procente de oameni ai puterii financiare şi politice care deţin monopolul pe aproape toate resursele financiare şi politice se ghetoizează. Ei îşi construiesc ghetourile de lux: trăiesc în cartiere separate închise, merg la şcoli exlusiviste, circulă cu avioane private sau la bussines class, au spitale de lux. Însă ei trăiesc totuşi într-o societate în care nu au cum să nu se interesecteze cu cei mulţi şi amărâţi, care nici nu ştiu ce e aia o asigurare minimă de sănătate. Ei trebuie să înţeleagă că nu pot fi fericiţi într-o lume plină de suferinţă şi nedreptate. Şi va trebui să umble după ei cu foarte mulţi bodigarzi.
DEB: Spuneai că regimul comunist se bazează pe cuvinte (și dispare o dată cu demonetizarea acestora), în timp ce regimul capitalist se bazează pe cifre (și are probleme o dată cu inflația de cifre). Cu mențiunea că s-a vorbit mai degrabă despre faptul că sistemul comunist se bazează pe cuvinte lipsite încă de la început de orice semnificație, am să te rog să ne explici aceasta distincție.
Vasile Ernu: Grila este împrumutată de la un filosof la care ţin mult, Borys Groys, şi care mi-a povestit-o acum câţiva ani, când a fost aici. Mă interesa foarte mult analiza anumitor grupuri din URSS, care au reuşit să se sustragă fie şi parţial din maşinăria puterii comuniste. Mă interesa felul în care anumite grupări puteau să găsească mecanisme de rezistenţă fără să intre în cârdăşie cu puterea. Comunismul, ca şi statele religioase, se construieşte pe limbă/limbaj, pe când capitalismul – pe cifre, adică pe economic. Sunt două limbaje diferite. De aceea, comunismul are nevoie de intelectuali, pentru a-l legitima şi delegitima, de aceea intelectualul îşi mai păstrează aura în comunism (indiferent dacă e pozitivă sau negativă), pe când în capitalism devine un banal producător de mărfuri. Încerc să demonstrez acest lucru în acest capitol. Cei care au ştiut sa fenteze regimul au fost speculanţii şi “sectanţii”, nicidecum disidenţii. Cum? Asta povestesc pe larg în carte.
Acum însă, dacă trăim într-o lume metrică, unde limba nu are decât o funcţie comercială, trebuie să găsim alte mecanisme de luptă şi rezistenţă. Comunismul a picat nu din cauze economice, ci “lingvistice”. Limba regimului şi-a pierdut puterea, a apărut un soi de inflaţie a sensului. Acum, ca actualul regim să se dizolve, trebuie ca “limba” lui să-şi piardă sensul. De exemplu, inflaţia cifrelor, adică a banilor, pot să-i pună viaţa în pericol.
DEB: Se termină, deci, epoca nascută după cel de-al Doilea Război Mondial?
Vasile Ernu: Din păcate nu numai epoca oamenilor care au văzut pe viu războiul și suferințele Holocaustului și ale Gulagului e pe cale să dispară, ci și epoca generației Sputnik, cea care a urmat epocii războiulul e pe moarte. Iar acest lucru e foarte trist, mai ales că nimic nu a fost pus la loc, cu excepția câtorva molluri și a unei dorințe imense de profit și consum. Generația Sputnik trebuie urgent regândită și înțeleasă, căci de la ei avem de învățat enorm. Ei vroiau să devină geologi, medici, ingineri și să cucerască Cosmosul, noi vrem împrumuturi bancare ieftine pentru a ne lua ultimul model de plasmă… Noi practic suntem generația care trăiește din ce au construit și creat ei, nimic nu a fost pus în loc, doar o mașinărie care ”inovează”, designează și comercializează ceea ce au făcut ei. Noi ne tragem încă seva din acea generație.
DEB: Ți se reproșează că, din dorința de a pune cât mai bine în evidența o stare absurdă, ajungi să pui egal între anumiți termeni, altminteri incomparabil, cum ar fi experimentul genocidar împotriva evreilor din Holocaust cu suferința pensionarilor din Europa statului social? O ipotecă pentru un televizor cu plasmă te înlănţuie faţă de sistem cu aceeași “violenţă structurală” cu care te maltrata Miliția ori Securitatea în 1980 sau în 1950 – așa cum se întreba pe blogul personal, referindu-se la tine, Mihail Neamțu?
Vasile Ernu: Nu-mi plac intelectualii puterii. Îi dispreţuiesc şi-i demasc ori de câte ori am ocazia. Vreau să fiu un marginal şi să mor marginal. Întotdeauna am fost cu partizanii, cu cei marginali şi cu cei neajutoraţi. E o chestiune de crez şi convingere. În ce priveşte teologii puterii ăsteia, îmi fac greaţă aproape biologic. Pentru că aici impostura atinge sfere ceva mai profude decât strict comportamentul etic. Aceşti oameni nu fac comerţ doar cu propria lor morală, ci şi cu lucrurile pe care le predică ca fiind sfinte. Cu Dumnezeu nu faci comerţ, acea cârdăşie a teologilor cu puterea şi, mai ales, a Bisericii cu puterea, o consider gradul maxim de impostură şi discreditare. Despre ce cred eu despre Holocaust şi Gulag am scris în cartea mea “Ultimii eretici ai Imperiului“. Am o părere mult mai radicală decât cea a anticomuniștior de la noi. Păcat că nu au înţeles băieţii asta, că le-am ridicat o minge la fileu. Am spus că maşinăria Gulagului are o putere de producţie a suferinţei mult mai amplificată decît cea a Holocaustului. E legată de problema limbajului de care vorbeam mai sus. Ambele maşini de represiune produc moartea, însă maşinăria Gulag-ului produce un mecanism fără limite, dincolo de moarte. Eu demonstrez acest lucru.
Bun, acum despre esenţa problemei „Glamour Gulagului”. Esenţa lui este legată de conceputul de credit. Noi avem impresia că acest credit e o poveste nouă, ce ţine de modernitate şi economia capitalistă. Fals. E o poveste pe care o găsiţi şi în primele cărţi ale Bibliei, dar şi în Grecia antică. Despre ea a scris şi una din cele mai lucide minţi ale omenirii, Aristotel. Biserica şi-a bătut mult capul cu această problemă. Eu sunt un laic, însă sunt foarte curios să văd cum e tratat acest subiect de zona religioasă. E şi un spaţiu mai sensibil și de acea am construit o poveste cu un călugăr care tratează acest subiect.
Modul în care pun eu problema loveşte atât în esenţa structurilor financiare, în clasa ideologică dominantă, care predică noul canon economic, cât şi în poziţia bisericii creştine, indiferent de confesiune. Problema cu creditele este foarte interesantă şi ştii de ce? Creditul este o bogăţie inversată, pe minus, astfel că, dacă un bogat “intră cu greu în împărăţia cerului”, atunci un tip care are credit nu are nici o şansă. Bogatul, cu greu, dar poate renunţa la bogăţia sa, cel cu credite nu, fiindcă are o bogaţie pe minus, care nu-i aparţine… Iar salvarea este eminamente un act politic, deci creditul are bătaie foarte lungă. Stalin sau Ceauşescu nici în visele lor cele mai bune nu şi-au imaginat un mecanism de control atât de perfect.
Practic, sistemul finaciar modern bazat pe credit ne aruncă înapoi în istorie. E o nouă formă de sclavagism. Dar e mult mai soft, cu lanţuri de aur. E ceea ce eu numesc “Glamour GULAG”. Trebuie să ne imaginăm că următoarea generaţie de oameni se vor naşte cu datorii, adică total dependenţi şi legaţi de sistem. Ei nu vor avea dreptul să aleagă, căci pentru ei au ales deja părinţii, iar pentru părinţi au ales deja alţii, ei doar au semnat. Când ai un credit, şi cu cât e mai mare cu atât aceasta încrengătură e mai vizibilă, nu mai judeci la fel, nu mai acţionezi la fel. Orice decizie banală va trece prin prisma valorii creditului. În momentul în care ai un credit, fiecare frază rostită, fiecare cuvânt scris, ficare gest va fi măsurat şi analizat de 10 ori înainte de a-l face. A propos, aş putea “apăsa puţin pe acceleraţie”. Creditul are o legătură directă până şi cu sexul. E o formă perversă de castrare în toate sensurile.
DEB: Ai încercat câteva “revolte” și în România. Chiar n-ai chef să plătești biletul de autobuz? Catedrala neamului… Ce te enervează cel mai tare de fapt?
Vasile Ernu: Eu am o singură slăbiciune, cum zice un erou de-al meu iubit, respect Codul Penal. Eu vreau să plătesc, dar ei nu mă lasă și acest lucru, adică furtul, impostura, mă revoltă. Fiecare din noi trebuie să se revolte pentru aceste lucruri mici, sau uneori mai mari. Trebuie să reînvățăm să ne revoltăm, să ne solidarizăm și să luptăm pentru cauze concrete. Nu putem fi revoltați așa în absratct.. țară, neam, popor etc. Însă cel mai enervant e faptul că oamenii sunt tot mai greu de pus împreună, sînt tot mai puține cauze care să-i facă pe oameni solidari. Sociateatea a devenit tot mai atomizată și întoarsă spre sine. E un soi de egoism periculos care practic macină societatea noastră, o transformă din societate care are un anumit tip de relaționare între indivizi, într-o turmă.
DEB: Există critici care spun mai de-a dreptul că întregul discurs militant de stânga se face pe banii produși de dreapta – care altminteri asigură și cadrul democratic în care o asemenea discuție să poata fi purtată. Ai obiecții?
Vasile Ernu: O, ce bine sună mantra asta capitalistă: greierele și furnica. Biata furnicuță capitalistă, totă ziua la arat, și baladistul de greiere do-re-mi-fa toată ziua. Eu zic să chemăm băieții de la dezinfecții să dea cu niște substanțe antiparziți. La ce bun unei societăți capitaliste care se bazează pe profit oameni care aduc pierderi? Parcă am mai auzit cântecul asta. Captalismul actual este un adevărat fascism social: bolnavii, bătrânii, marginalii, neadaptaţii nu aduc profit, deci la coşul de gunoi al istoriei. Să fim serioși, aici nu e vorba atât de stânga – dreapta, cât mai ales sus-jos. Adică cei de jos, mulți, au tot mai puține drepturi și șanse. Despre ce egalitate vorbim când un manager cîştigă de 300 de ori mai mult decât angajatul din eșalonul de jos? Astfel de disproporții şi inegalităţi este fără precedent până şi în istoria economiei capitaliste. Aici nu e vorba de cine şi cât muncește, ci de cine şi cum distribuie profitul. Să nu-mi zici că managerul muncește de 300 de ori mai mult, că nu te cred.
CARTE DE VIZITĂ VASILE ERNU
BURSA DE CREAȚIE: Am avut o bursă de creaţie la Sarajevo. Să fii în „exil” la Sarajevo este un mare privilegiu, mai ales că acest oraş este poate unul din cele mai interesante oraşe din Balcani. Ador acest amestec de slavi, deveniţi musulmani şi cu o anumită ţinută europeană. Oraşul este fascinant: un soi de Stambul şi Vienă amestecată cu spirit slav. Întotdeauna m-am întrebat de ce a fost împuşcat Frantz Josef anume aici? Ei bine cînd trăieşti o perioadă de timp acolo înţelegi de ce…
URMĂTOAREA CARTE: Lucrez la o carte care se ocupă de un eveniment important care are loc la începutul sec. XX, undeva în periferia Rusiei Ţariste. Dar e un eveniment care e ilustrativ nu doar pentru începutul acelui secol teribil, ci şi pentru noi oamenii sec XXI şi, mai ales, pentru noi cei de la periferia actualului imperiu financiar. Am mai mulţi eroi de data asta şi cumva totul e împachetat într-un roman istoric şi acţiune.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
