Știu că nu o să îți placă că iar scriu despre tine pe Facebook, dar să știi că nu e Facebook, este o revistă la care visam să scriu când eram la Universitatea din Suceava, când o citeam cu nesațiu tocmai că era despre femei și scriau și foarte mulți bărbați în ea. Târziu aveam să îmi dau seama că în spatele revistei e o singură doamnă și că asta e jucăreaua ei, că totul face singură și de amorul artei! Dar despre ea o să vorbesc altă dată.
Niciodată nu am fost mai aproape de tine, decât acum când sunt atât de departe de tine. Nici măcar atunci cânt tu erai în Chile și eu la Gura Humorului. Și probabil că niciodată nu mi-a fost mai frică, dar asta am explicat deja în paginile anterioare ale revistei.
O frică plus o rușine, evident, că nu se putea altfel, am fost mai tot timpul plecată, tu oricum te descurcai cu toate, așa vitează și cuceritoare cum ai fost dintotdeauna. Îmi pare rău că sunteți și tu și Tia singure, că nu râdem împreună, că nu ne plimbăm împreună, că nu construim amintiri, cum spun americanii.
Faptul că nu puteți veni aici în vizită din pricină devize și uriașe distanțe, face distanțele mult mai mari decât sunt ele în realitate. Dar, în ciuda acestor distanțe, apropierea de tine nu mi-o pot explica, pentru că mi se pare mai mare decât atunci când tu stăteai tu în apartamentul tău și eu în al meu, în Piața Republicii.
Mi-o trebuit 53 de ani să încep să nu mă mai împotrivesc sfaturilor pe care mi le dai. Tăt timpul sfaturile tale, respinse evident într-o eternă adolescență din care văd că nu mai ies, deși a venit grămadă menopauza peste mine, în mod ciudat intrau indirect și, dându-mi seama că erau cea mai bună soluție, le acceptam după ce le defăceam de tine și deveneau ale mele.
Abia acum și aici mi-am dat seama că și cu actoria ai avut dreptate, deși atunci mi s-a părut că mi-ai închis poarta vieții mele. NU era de fapt nicio poartă acolo. Dacă ar fi fost cu adevărat, aș fi mers înainte să îmi împlinesc visul și să îți dovedesc că sunt marea actriță care credeam că eram.
Stăteam să mă gândesc dacă nu cumva marea mea dezamăgire a fost că nu ai fost Mămaia, că nu mi-ai putut fi direct bunică, să mă adori și să mă ierți dinainte pentru orice, așa cum făcea ea. Abia când am devenit eu mamă și m-au învățat nepoții tăi ce să fac cu mine ca mamă am început să te înțeleg. Curios este că acum te înțeleg ca femeie. Abia acum.
Nu știu de ce îmi este mai ușor să scriu decât să îți vorbesc, eu marea oratoare, pentru că din motive de doi bani nu aș putea nicidoată să îți spun că te admir, că te-am admirat de când te știu și că mă bucur că America mi-a dat prilejul să fiu atât de foarte singură încât mi-am făcut mare ordine în haosul din suflet. Nu mai merg împleticită și împiedicată prin sufletul meu, mi l-am urbanizat cum se cuvine, pentru că am eliberat trotuarul tău de toți bolovanii, am pus acolo o bancă, am plantat flori și un cedru. E lumină sau umbră acum pe ambele trotuare la fel, am scăpat de întortocherile de dinainte, când sufletul îmi părea un talcioc arab. Știi care e partea mea, pentru că acum am plantat un cactus care are o poveste fascinantă.
Dar mai cu seamă pe strada noastră din sufletul meu au început să apară răspunsuri, care ne privesc doar pe noi, tu și eu, pentru că în realitate nu era nimeni între noi, dar eu am înțeles abia acum trăsnaia asta. Tot timpul am fost geloasă pe toți cei cu care te împărțeam, îmi trebuiai doar pentru mine, iar tu trebuia să fii generoasă cu tot universul.
Tu trebuia să ajuți pe toată lumea, iar mie îmi era atât de foame de tine.
Apoi am plecat brusc la liceu la Suceava și s-o terminat cumva creșterea mea. Nu am înțeles nimic din tot ceea ce a urmat, facultate, căsătoria mea, plecarea ta, copii și Panait și doctorat, universitate pentru tot restul vieții, viață, s-a întâmplat viața cu toate grămadă, buluc, am fost prea ocupată să văd unde te-am lăsat pe drum. Ocupată până când am ajuns în America și m-am izbit de singurătatea asta cu toate tăcerile ei.
Aș vrea mult să fii aici și aș da orice să te duc la Sedona și la Marele Canion, pentru că știu că ți-ar da niște răspunsuri. Doamne, îți imaginezi cum s-ar auzi râsul nostru în tot cartierul? Probabil că ne-ar da ăștia în judecată. S-ar auzi probabil și plânsul, din când în când, pentru că eu am lipsit din maternitatea ta atâta amar de timp.
Acum știu că e ușa deschisă, sau poate că nu a existat niciodată ușă, și știu că trebuie să mă întorc acolo de unde am plecat când aveam 14 ani.
Te iubesc, pa-pa!
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
