Mi-e dor sa vorbesc cu tine! Mi-e dor să te ascult! Mi-e dor de tot! De felul în care zâmbeşti cu lumina aia din ochi neîntâlnită încă la nimeni! Mi-e dor de mine atunci când sunt cu tine. Mi-e dor de starea aia de euforie amestecată cu linişte pe care o am doar lângă tine! Să fie oare posibil să fii liniştit când eşti nebun?
Ieri am cunoscut pe cineva ca tine. Un fel de, cum să-i spun, o variantă a ta peste ceva ani. Mulţi. Atât de mulţi încât aş fi zis că voi putea cândva să te uit. Toate studiile şi teoriile şi probabil toate statisticile ar spune că după aşa de mult se duce naibii orice iubire. Orice urmă a ei…
Îţi seamănă incredibil de mult. La rotunjimea şi frăgezimea obrajilor, la buzele incredibil de sexi şi de pline, la stilul rezervat cu care nu-i place să iasă în evidenţă. Îi place tot ca şi ţie, să discute câte în lună şi în stele, să glumească inteligent şi fin, dar, mai ales, îi place al naibii de mult să se plimbe şi să se joace în sufletul meu. Fluieră pe acolo, caută să vadă cum e, peste tot, pe deasupra şi pe dedesubt, ca pe o planetă nou descoperită. Mă răscoleşte încet, aproape sfios, dar ferm încât să-şi fi marcat teritoriul, delicat şi definitiv. Cu tine aşa a fost, da? Nu mai ştiam unde rămăsesem doar eu şi unde te instalaseși tu. Mă întreb dacă o să fie şi cu el la fel, încercând să nu facă nimic special, ca tine (deşi mureai pe dinăuntru de emoţie, de prostia din capul tău că, vezi-Doamne, nu eşti suficient de bărbat pentru mine, eu care devenisem mică şi fără suflu, mereu, în faţa ta, în spatele tău, lângă tine şi pe oriunde respirai), dar punându-mi lumea la picioare dintr-o privire. Şi el o să mă rupă nu în două, ci în tot atâtea sute de bucăţi, toate sângerânde, câte nu am ştiut că se pot recompune într-un corp. Şi, totuşi, mă arunc. În foc şi cu toate simţurile ridicate. Nu pentru că îmi aduce aminte de tine, ci pentru că ştiu de la tine că merită. Sunteţi din acelaşi aluat. Tu, dintr-un trecut mustind de tinereţe şi de spontaneitate necenzurată, gol acum de substanţă, măsluit de timp. El, dintr-un prezent elegant colorat, abia iţit, dar valid, rostogolindu-se timid ca un bulgăre dornic să crească.
Din amândoi poate aş scoate unul bun, să fac şi eu haz de necaz puţin. Nimic sigur, nimic concret, atât de scurt, încât dacă nu am fi ars amândoi atât de intens, până la capăt, aş fi putut să mă întreb dacă oare nu mi s-a părut. Atât de repede am clipit de două ori încât ar fi trebuit să mă bat puţin, ca o smintită, cu aerul din jurul meu, să văd dacă nu te găsesc pe acolo, evaporat, ca un praf de stele… Inutil, dar care a incendiat şi a distrus totul în mine. Totul, ăla care ar fi însemnat că trăiesc. De atunci am rămas pe marginea de mine, să mă caut. Pe mine, pe tine, pe amândoi. Împreună şi separat, acum douăzeci de ani, acum nouăsprezece ani, acum optsprezece, acum un an, adineauri.
A, să-ţi spun ceva. Am auzit că odată cu vârsta învăţăm să iubim mai puţin. Sau mai puţin intens. De fapt, cred că, de fapt, nu mai iubim. Doar ne conformăm la ceea ce găsim şi ne amăgim cu cele câteva resturi de noi prin care mai credem că de data asta nu o să mai fie ca data trecută. Nu o să mai suferim.
El, băiatul ăsta nou, e profund și inteligent, tăios de inteligent. Când se uită la mine, mă simt de parcă mă despică, deşi niciodată, în drumul de la tine până la el nu am crezut mai mult că-mi aparţin. E altfel de decorporalizare, cred, sau mai degrabă sper, că de data asta o să ştiu să mă întorc la mine. Îmi place traseul pe care trebuie să merg până la el. Şi repede şi lin, şi sfios, şi îndrăzneţ. Firesc, ca o foame. În galop. Sau ca o invazie. De mine, de el, de tot. Şi mai ales, de noi. Cei care am putea să fim şi în care ne e frică să credem.
Îmi place şi punctul fierbinte în care ne-am întâlnit, aproape de risc, acolo unde căldura şi lumina ar putea împacheta durerea. Fizică. Şi fizică.
Îţi seamănă, zic, din nou. Mult. Aproape de confuzie. Doar feliile de timp dintre voi mă salvează. Să mă bucur? Să fug? Să las timpul şi lucrurile să vină, fără planuri şi analize? Să râd de nebună? De fapt, nu ştiu dacă seamănă cu tine sau semăn eu, cea de acum, cu fata de atunci, frenetică şi disperată după tine, de la început şi până azi, de fapt până la sfârşit? Orbeşte! Aşa cum am mers după tine!
De aia mi-e dor, prostule! Şi nu de tine, să ştii! De mine, aia deşirată până la marginile naturale dintr-o fiinţă care nu a mai ştiut să se adune. Cum să încep ceva cu cineva, aşa mutilată? Cum să încep să te trădez? Cum să încep să mă trădez? Şi totuşi, o să mă arunc! Ca atunci 20 de ani! Când am crezut că nu mai am cum. Că nu se poate. Când am vrut mereu.
Nu mi-a fost niciodată dor de tine, ai auzit! Mi-a fost nevoie! Mi-ai fost nevoie!
Azi ţi-am găsit înlocuitor. Azi sunt fericită. Azi mă trezesc, precum Frumoasa din Pădurea Adormită, dintr-un somn de 20 de ani. Azi încep să trăiesc. Iau viaţa de la nodul pe care l-ai lăsat enorm, ca o bubă, de parcă ai fi vrut să-l faci cu ură şi cu îndemânarea amestecată cu tandreţe şi sălbăticie cu care căutai în mine. Aşa, şi? Lasă că ies eu din asta! Îl ocolesc şi merg mai departe. Uite cum îmi veni iute, neaşteptat, în minte, un vers de la Vunk: De azi încep să te uit!
De azi te şi trădez. Iar pentru prima oară de când te ştiu, de azi nu mă mai trădez.
Văd eu ce fac dacă te-ntorci, conform comenzii emise în Univers. Din doi ca tine scot unul bun! Poate ăla stă!
Guest post by Laura ILINCA
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
