“Ivan Ilici este un bărbat de vârstă mijlocie, aflat la apogeul carierei de magistrat.
După un accident banal, el constată că îl așteaptă o moarte prematură, pe care o consideră o teribilă nedreptate. Față în față cu propria mortalitate, Ivan începe să pună la îndoială tot ceea ce credea despre sensul vieții.
Una dintre cele mai cunoscute povestiri ale lui Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici este o capodoperă a realismului psihologic, o examinare intensă și emoționantă a morții și a căilor de obținere a izbăvirii.
La prima vedere, ficțiunea lui Tolstoi pare infectată de convingerile lui religioase. De fapt, arta scriiturii sale este atât de puternică, de clară, încât ea transcende universalul și lasă în urmă ideile oricărei religii. În ultimă instanță, ce-l frământă pe gânditorul Tolstoi depășește ordinea estetică sau morală; miza scrierilor sale este alta, Viața și Moartea.” Vladimir Nabokov
Iată fragmentul relevant.
„E adevărat, după cum spunea doctorul, că suferințele fizice ale lui Ivan Ilici erau îngrozitoare, dar mai grave decât suferințele fizice erau suferințele sale mintale, care au fost tortura lui principală.
Suferințele sale psihice s-au datorat faptului că în acea noapte, în timp ce se uita la fața adormită și bună a lui Gherasim, cu pomeții proeminenți, i-a venit brusc întrebarea: „Dacă toată viața mea e greșită?”
I-a trecut prin minte că ceea ce părea perfect imposibil înainte, și anume că nu și-a petrecut viața așa cum ar fi trebuit, ar putea fi până la urmă adevărat. I-a trecut prin minte că încercările lui abia sesizabile de a lupta împotriva a ceea ce era considerat bun de cei mai înalți poziționați, acele impulsuri abia vizibile pe care le înăbușise imediat, ar fi putut fi adevărate și toate celelalte false. Iar îndatoririle sale profesionale și întregul aranjament al vieții și al familiei sale, precum și toate interesele sale sociale și oficiale, ar fi putut fi toate false. A încercat să apere toate acele lucruri în fața lui și a simțit brusc slăbiciunea a ceea ce apăra. Nu era nimic de apărat…
S-a întins pe spate și a început să-și treacă viața în revistă într-un mod destul de nou. Dimineața, când și-a văzut mai întâi valetul, apoi soția, apoi fiica și apoi doctorul, fiecare cuvânt și mișcare i-au confirmat îngrozitorul adevăr care i s-a dezvăluit în timpul nopții. În ele s-a văzut pe sine însuși – tot ceea ce a trăit – și a văzut limpede că nu era deloc real, ci o înșelăciune teribilă și uriașă care îi ascunsese atât viața, cât și moartea. Această conștiință i-a intensificat suferința fizică de zece ori. A gemut și s-a zvârcolit și și-a tras hainele care îl sufocau și înăbușeau. Și le-a urât din cauza asta.” – „Moartea lui Ivan Ilici”, Lev Tolstoi
Povestea lui Lev Tolstoi despre Ivan Ilici este o poveste îngrozitoare despre cineva care și-a trăit viața cu „rea-credință”, așa cum a spus Jean-Paul Sartre. Nu putem garanta că, atunci când va veni sfârșitul, nu vom avea regrete, dar, prin practica continuă a autoexaminării, putem fi siguri că am făcut tot posibilul să fim la înălțimea a ceea ce ni se cere în fiecare etapă a vieții noastre.
Socrate a susținut că viața neexaminată nu merită trăită. De fapt, examinarea vieții este singura modalitate de a trăi cu adevărat, „de a trăi adânc și de a suge toată măduva”, așa cum a spus Thoreau.
În loc să așteptăm până când suntem pe patul de moarte, putem face o analiză a vieții chiar acum și în mod regulat, pentru a ne asigura că atunci când vom pleca din această lume, nu vom descoperi că nu am trăit, de fapt.
Ce întrebări ne-am putea pune pentru a evita un final dramatic ca al personajului lui Tolstoi
Cum mi-am petrecut viața până acum? Răspunsul ar putea fi neplăcut, dar e un câștig clar, mai ai timp, nu știi cât, mai poți schimba ce e de schimbat și să trăiești.
Dacă ar fi să mă confrunt cu moartea chiar acum, aș avea regrete? “Nu, nu regret nimic” (Non, je ne regrette rien, Edith Piaf) e doar un cântec frumos, nu prea are legătură cu realitatea… Nu te baza pe el.
Ce n-am reușit să fac? Eu chiar aș avea o listă… Cred că mulți avem o listă. Cu cât mai devreme ne punem această întrebare, cu atât cresc șansele ca mai târziu în viață lista să fie rezonabil de scurtă.
La ce a folosit viața mea? Dacă n-ai niciun răspuns încă, poate mai ai timp. Ca să nu se cheme, cum spun bătrânii noștri, că ai făcut umbră degeaba pământului. 🙂
Am urmat calea inimii? Dacă da, salvați suntem. Și dacă mai greșește, inima are mereu o scuză. Că acolo e casa credinței.
Am ales mereu ceea ce prețuiesc profund? În general, până te dumirești ce prețuiești, cam alegi aiurea, încercare, eroare. Mai târziu în viață, scuzele se tot subțiază.
În ce îmi investesc timpul, puterea, creativitatea și dragostea? Eh, grea întrebare, pentru că fix de răspunsurile astea depinde practic pacea cu care vom lăsa această lume în urma noastră când va veni timpul.
Aceste întrebări necesită o ascultare interioară susținută. Dacă ne ascultăm, vom descoperi că răspunsul este întotdeauna acolo. Marele dar al acestor reflecții este conștientizarea faptului că mai este timp să ne schimbăm, dacă suntem nemulțumiți de felul în care trăim.
Citiți și 5 regrete ale celor care nu mai au mult de trăit – cele mai bune lecții de viață
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
“Dacă vrei să fii fericit, fii!”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
