Poveștile încep cu “a fost odată”.
Cea de mai jos este despre sfârșit, dar nu despre “și au trăit fericiți…”, ci despre sfârșit și atât.
Dar și sfârșitul are povestea lui, nu-i așa?
De ce a venit ea acum tocmai în orașul lui?
Ca să înțeleagă ce e cu toată povestea asta. Ca să înțeleagă de ce tace el cu viețile și ca să înțeleagă dacă e ceva de înțeles.
A venit aproape hotărâtă să plece. Dar a așteptat cuminte fiecare virgulă.
Și, da. A înțeles. A înțeles că el suferă. Suferă pentru că iubește. A iubit-o, o iubește și nu poate trece peste asta.
Și a mai înțeles că nu pe ea.
În ziua aceea au petrecut puțin peste 12 ore împreună. Și dacă până atunci ei nu i-ar fi ajuns orele, de data asta i-au fost suficiente cât pentru o viață. Și asta pentru că nimeni nu i-a dat lui permisiunea să o lase să vină acolo și apoi să îi vorbească DOAR despre iubirea lui pentru o alta. Naiba să-l știe cum și ce a vrut să facă în ziua aia, dar a greșit totul chiar de la început.
Așa că ea a așteptat într-o liniște deplină ore în șir să-i zică “pa”.
Când au părăsit pub-ul, începuse să plouă torențial. Era primăvară, ar zice el. Ea ar zice că ploaia plângea în locul ei. Ei nu-i mai trebuia.
El ar fi vrut să împartă o umbrelă. Ea nu îl mai suporta nici la o milă apropiere. A preferat ploaia.
În fiecare an ea are această credință cum că ploaia vine primăvara ca să spele mizeria toamnei și a iernii. De data aceasta ploaia avea să o spele pe ea cu totul de el.
A chemat un Uber pe care ea a insistat să-l plătească, iar el să-i rămână dator. Asta credea el. Ea, de fapt, a simțit că așa se șterge de orice urmă a lui.
Uber-ul a venit, iar ea a urcat în spate. Ar fi vrut să urce lângă ea, dar ea a tras portiera rapid. Dupa o fracțiune de stat lângă mașină, a urcat lângă șofer.
Liniște deplină. Așa era și în capul ei. Începuse procesul de curățare.
Ajunși la ea, a coborât și a alergat prin ploaie ca și cum el nu era acolo. Ca și cum uitase că trebuia să-și ia rămas bun. Sau nu-i mai păsa.
A prins-o de mâna fără ca ea să înțeleagă exact de ce. Să-i spună poate ceva, să o strângă poate în brațe… el știe. Dar ea s-a smuls ca dintr-o menghină și a spus doar “pa”. Mintea ei golită de orice gând nu a lăsat-o să spună altceva.
“Să-mi trimiți, când mai scrii ceva” a strigat dupa ea. Nu avea cum doar să o spună, căci ea era deja pe treapta blocului.
“Nu mai am nimic de scris, am scris tot” a răspuns ea. Cu fața spre el, dar fără să-l privească. Și-ar fi dorit să nu se întoarcă, dar a vrut să se asigure ca i-a auzit toate cuvintele.
Nu știe, dar speră că el a rămas măcar o secundă în ploaia aia a ei.
Ajunsă în casa aia străină, s-a dezbrăcat la ușă de toate hainele și le-a aruncat la gunoi. Nimic nu avea să-i mai amintească de el. Și-a păstrat haina si ghetele, nu avea altele de schimb.
S-a așezat pe canapea și a stat așa, pe întuneric, mai bine de două ore. Ce a făcut în timpul ăsta, n-ar putea spune. De gândit nu s-a gândit la nimic. A stat ca și cum ar fi fost un calculator în reboot.
Atunci i s-au resetat toate gândurile și sentimentele. A stat așa pâna a realizat că trebuie să doarmă. Avea sa călătorească preț de multe ore a doua zi și avea nevoie de toată mintea pentru asta.
Nu putea adormi, erau multe în capul ei, pe care le auzea șoptind. Suficient cât sa nu o lase în pace. A luat o pastilă și în câteva minute a adormit.
S-a trezit în cântecul telefonului. Era timpul să plece la gară. Era timpul să lase o parte din trecutul ei în acel oraș. Oraș pe care îl adoră și la care se va întoarce de fiecare dată, oricât de tare ar dezamăgi-o.
S-a oprit în mall, a băut o cafea și a mâncat ceva, apoi a pornit spre alt județ.
Habar nu are dacă i-a scris ceva în timpul ăsta. A șters oricum tot.
În tren, în cele 7 ore, a început să gândească. Peisajul anost a ajutat-o să-și înșire sufletul pe fereastra vagonului. A plâns. Doamne, cât a plâns. Nu i-a păsat deloc că un cuplu de vârsta a treia se uita cu milă și mirare la ea. Era vorba acum despre ea și atât. Și-a plâns toate speranțele, toate dezamăgirile, toate amăgirile și toate lunile în care a suferit de dor. A plâns pentru indiferența și ambiguitatea lui.
A plâns tot. Așa că la destinație era complet schimbată. Gata de viața ei pusă din cauza lui pe pauză.
Știa de mult ce avea de făcut, dar îi mai trebuia puțin. Și pentru asta a venit la el. Să-i creeze finalului o poveste.
Ei nu mai erau demult prieteni. Erau ceva “țesut” de ea în ultimii ani. Nu se știe cum au ajuns așa, dar e trist că el a lăsat-o acolo, în lumea ei imaginară, atâta vreme.
Când a întrebat-o în noaptea aceea “ce am făcut ca să mă vezi așa perfect?”, ea habar nu avea ce sa-i răspundă. Nu făcuse nimic special. El a fost el, iar ea a imaginat.
Sau..?
În zilele ce au urmat, și-a șters urmele, încercând astfel să se evapore cu totul din viața lui. A șters mesaje, reacții și aprecieri pe rețele, a șters numere din agendă și a blocat altele.
Dacă o întreba cineva în urmă cu o lună care e finalul, ar fi răspuns naiv “care final?”
Toată viața ei a căutat să repare suflete. Toată viața ei se învârte în jurul acestei credințe, anume că toate sufletele merită o a doua șansă. Probabil că așa a și început povestea asta “imaginată”.
În încercarea de a-i alina lui sufletul greu încercat de viață, și-a tulburat chiar sufletul ei.
Guest post by Delia
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.