Era prin ’95 și adevărul e că trăiam pe graniță. Se sfârșea lumea așa cum o cunoscusem. Ni se încheiau copilăriile și noi ne grăbeam și viitorul părea la îndemână, viitorul era o sirenă.
Aveam unsprezece spre doisprezece ani și ea era cea mai frumoasă fată din orașul nostru. Și aici povestea ar putea să meargă spre un final fericit, dacă nu ar fi împărtășit destul de mulți punctul meu de vedere. Așa se naște tensiunea. Așa se naște conflictul. Cel puțin două duzini de băieți gândeau la fel ca mine, unii chiar mari, dintre cei de la a opta, ba chiar și mai mari, de la a zecea și poate chiar mai mari.
Și mai era ceva: Pantelimon Octavia nu era de la noi, parcă ne ascultase Dumnezeu rugăciunile și ne-o trimisese, ca să reînnoim legământul, cum a făcut cu curcubeul, când cu potopul lui Noe.
Venea de la București, locuia la vile, la bunica ei. Vilele acestea fuseseră făcute de nemți în anii războiului și erau cele mai frumoase și mai trainice locuințe din orașul nostru. Nemții pierduseră războiul și plecaseră, ducă-se.
La noi rămăseseră vilele astea și bunica ei, care avea ochelari cu rame mari și semăna puțin sau puțin mai mult, cu Regina Angliei Elisabeta a II-a avea acum grijă de Pantelimon Octavia, ai cărei părinți divorțau.
Bunica era mama mamei sale, despre care se povesteau câte și mai câte, era distribuită în multe roluri, cele mai multe nu foarte ortodoxe, pentru că era o femeie încă frumoasă și lungi mai erau picioarele sale. Era blondă și felul în care vorbea avea ceva provocator, care îi înnebunea pe bărbații de la noi din oraș. Doar mâinile îi trădau vârsta. Avea mâinile femeilor bătrâne, cele trecute de treizeci și cinci de ani.
Așa vedeam noi cu ochii de atunci, pe atunci nu ne gândeam că am putea trăi să avem treizeci și cinci de ani, la fel de bine am fi putut avea trei sute sau trei mii sau trei milenii sau treisprezece milenii. Orice om trecut de treizeci de ani era pierdut, nu mai avea scăpare. Noi nu aveam să ajungem acolo.
Pantelimon Octavia nu îi semăna. Ea era brunetă și foarte subțire, șoldurile ei nu păreau corăbii legănate de valurile unui ocean, ea avea ochii de chinezoaică și un zâmbet pentru care merita să intri la pușcărie după ce îți ucideai toți adversarii, bineînțeles că apoi evadai și fugeați în lume și trăiați fericiți până la adânci bătrâneți, în America de Sud.
Iar când vorbea Pantelimon Octavia parcă se făcea toamnă, o toamnă blândă și un fel de liniște ne cobora dinspre ceruri, o liniște pe care nu o înțelegeam atunci, fiindcă, spre a o înțelege, trebuia întâi să fim bătrâni, să fi cunoscut toate câte sunt pe lume și să ne întoarcem acasă și acasă să nu mai existe și sufletul să ni să se dea în leagănul amintirilor, unde e mereu mai frumos.
Poate că nu s-a întâmplat așa, dar adevărul e în poveste, nu în ceea ce a fost adevărat în viață, căci viața e o clipă, iar clipa e trecătoare, povestea rămâne, doar povestea rămâne.
Așa că am văzut-o prima dată în noaptea de Înviere a anului 1995, a fost pentru prima și pentru ultima dată când Iisus Hristos a înviat pentru mine. Chipul ei în flacăra lumânării, era pe jumătate bibelou de porțelan, pe jumătate icoană. Nu mai văzusem niciodată marea frumusețe, nici măcar în filmele de cinema. Deși pe atunci nu lipseam de la Cinematograful Luceafărul, unde actrițe cu nasuri subțiri sărutau domni cu pălărie, în timp ce spectatorii fluierau, copiii priveau cu un ochi închis și golanii strigau: fute-o, bă! Ceea ce știam deja destul de bine ce înseamnă, fiindcă nu erau singurele filme pe care le vedeam pe atunci, mulți de la noi de pe Alee aveau antene parabolice și cu ele prindeau nemții, iar ce făceau nemții ăia la televizor, după miezul nopții… Știam, știam, știam foarte bine.
Pantelimon Octavia, însă, nu trebuia să fie pângărită în niciun gând murdar, ea era o statuie de marmură, dar soclul era prea înalt și mulți voiau să o smulgă din visul meu de aur și să o târască prin toată mizeria vieții și să îi facă așa și pe dincolo, pe ici și pe colo, ca la nemți sau poate chiar mai rău de atât.
Și am știut din prima clipă, de când și-a lăsat privirea să cadă pentru o clipă și lumânarea îi lumina chipul și Iisus Hristos învia pentru prima dată în 1995 de ani, am știut că erau mulți cu aceeași dorință, căci nu puteam fi eu singurul care să vadă că ea era o minune.
Și am stat la slujbă până mult dincolo de miezul nopții, am luat lumină și am urmărit-o, ea avea lumânarea aprinsă, eu aveam lumânarea aprinsă, era un întuneric așa cum n-am mai văzut decât mulți ani mai târziu într-un bar de jazz, nici nu bătea vânt, nu era frig, nu era cald, totul era perfect, planetele erau aliniate, ea mergea înainte, iar eu de la o distanță sigură îi călcam în urmă, cu grijă să nu mă vadă, cu grijă ca lumina să nu mă dea de gol.
Am văzut vila în care a intrat, inima a început să îmi bată ca și cum urma să mor chiar atunci, m-am apropiat periculos de mult, am văzut cum se aprinde lumina la etajul doi și am rămas în stradă cu lumânarea aprinsă încă multă vreme, visând sau poate că altfel, până când flacăra a început să îmi ardă degetele și am stins lumânarea și atunci Iisus Hristos probabil că a fost foarte trist și nu mi-a mai trimis miracole.
Toată primăvara aceea mi-am țesut plasa de păianjen, aveam idei și răbdare, i-am aflat toate prietenele și toate pasiunile, am tocmit spioni și chiar m-am dus să-l văd pe Goga, despre care se știa că poate să facă farmece și nimeni nu plecase încă nemulțumit de la o întâlnire cu Goga. Stătea în blocul-vapor, unde naufragiau cei care pierduseră la ruleta vieții, dar asta nu ne împiedica să-l socotim un geniu.
Și chiar un geniu era Goga, căci de când am intrat pe ușă a știut de ce venisem, ai venit pentru Chinezoiacă!, și așa era, pentru ea venisem, Goga vorbea mult și bea încă și mai mult, îi plăcea să povestească întâmplări pe care le trăise sau mințea că le trăise în capitală, ca aceea în care mersese să fută o bagaboantă pe beznă și tot futea la ea și parcă îl tot jena ceva când își făcea datoria de bărbat și când a aprins lumina, oricât s-a zbătut bagaboanta să nu o aprindă, a văzut Goga că aia avea un picior de lemn și i s-a dus tot cheful să continue, păi, ce, eu sunt Ciocănitoarea Woody?, și Goga râdea mult povestind, râdea cu poftă, lui nu îi păsa că aveam unsprezece spre doisprezece ani, îmi vorbea ca unui egal, asta era magic, plata a fost pe măsură, a trebuit să fur din servieta tatălui meu o sumă cu care să îi cumpăr lui Goga trei sticle de lichior, nu pun mâna pe bani, spunea Goga, numai lichid de frână îmi trebuie mie, și aici râdea, și așa ajunsese el în blocul-vapor, uite cum trebuie să faci și eu l-am ascultat, cum nu mai ascultasem de nimeni până atunci și cum nu aveam să mai ascult de nimeni nici de atunci înainte. Pentru început, trebuia să răpesc Maimuța.
Căci mai era la noi în oraș și Domnul Bebe cu Maimuța. Domnul Bebe era profesor de educație tehnologică și lucru manual. Bebe lucrase zece ani în Africa sau în Orientul Mijlociu, circulau mai multe povești în același timp și niciodată nu puteai să știi care era cea adevărată. Cert e că Domnul Bebe se întorsese de acolo de unde fusese cu o Maimuță. Era un animal frumos, ca acelea folosite pe litoral pentru poze, colorata/mâine-i gata. Dar Domnul Bebe nu-și ducea Maimuța pe litoral să facă un ban cu ea. Nu, o aducea la noi, la școală, la ore. Iar Maimuța era astfel dresată încât putea să ciupească tinerele fete de ceea ce Domnul Bebe numea fără pic de rușine buci. Sau chiar să smulgă sutienele celor care dăduseră în floare și aveau sânii mari, ca plini cu lapte. Lăsată în legea ei, Maimuța era cuminte. Domnul Bebe însă îmbătrânea. Nevasta îl părăsise și le luase cu ea și pe gemene, căci Domnul Bebe avea două fete gemene, care îi semănau îngrozitor de mult, ceea ce era foarte trist pentru ele, căci moșteniseră de la Domnul Bebe chiar și chelia. Și așa se mai consola și Domnul Bebe, punând Maimuța să facă toate acestea, care pe noi ne amuzau teribil. Se mai înregistrau plângeri la direcțiune, iar directorul îi atrăgea atenția Domnului Bebe să nu mai vină cu Maimuța la școala, căci scuza lui mereu aceeași: Nu o pot stăpâni, Excelență. Tânjește și ea – Maimuța.
Așa vorbea domnul Bebe, folosind cuvântul Excelență. Niciun alt profesor de educație tehnologică și lucru manual din lume nu mai vorbea ca el. Și două zile sau poate că trei, într-adevăr nu mai aducea Maimuța la școală.
Dar noi știam unde o lasă. Domnul Bebe avea un garaj la liziera pădurii. Acolo își ținea și mașina Wartburg, care scotea fum ca o fabric de ciment și horcăia ca un muribund și arareori chiar pornea la drum. Maimuța rămânea în garaj, într-o cușcă îndeajuns de mare, în caz că ar mai fi crescut. Nu mai creștea. Era o Maimuță de talie mai degrabă mică. Erau zile nefericite și pentru ea acelea din garaj. Iar Goga voia Maimuța. Iar eu voiam să știu cum o pot cuceri pe Pantelimon Octavia. Și doar Goga putea ști o asemenea taină. Așa că trebuia să răpesc Maimuța. Nu puteam face asta singur. Aveam nevoie de Dig și de Dop. Știam cum îi pot mitui, dar nu știam dacă îi pot mitui îndeajuns încât să-și țină gură pentru totdeauna. Dar mai era și spiritul de aventură, care ne locuia pe toți, aveam exact vârsta potrivită ca să ne aventurăm într-o poveste ca asta. Au acceptat oferta mea: câte o paletă de ping-pong pentru fiecare și acces gratuit până la sfârșitul vieții la masa de ping-pong pe care o țineam în garaj și care urma să fie amplasată într-un loc unde să aibă acces necondiționat la ea. Am bătut palma și cu Dig și cu Dop.
Dig a venit cu ideea să facem o gaură în acoperișul garajului, să ne strecurăm pe acolo, să răpim Maimuța cu tot cu cușcă și să i-o ducem așa, bine ascunsă sub o pătură, lui Goga, care urma să se spele el pe cap cu ea, să o scoată el de acolo și să o convingă să-i dea ascultare. Și chiar așa am făcut, era șapte dimineața, când muncitorii deja plecaseră la fabrică și Domnul Bebe știam că are ore la a șasea B.
Am răpit Maimuța și i-am dăruit-o lui Goga, ofrandă. Dig și Dop nu au aflat niciodată care era motivul pentru care Goga îmi ceruse Maimuța și, la drept vorbind, nici nu-i interesa. Aventura și recompensa erau suficiente.
Goga a fost încântat, a dus-o în dormitor și a încuiat dormitorul cu cheia și m-a învățat. El, Goga, avea cheia de la garsoniera unui prieten care căzuse la pușcărie. Era o garsonieră într-un bloc de amărâți de la capătul lumii, din cartierul Diana. Dar avea tot ce trebuie, lumina, apă, pat, masă. Mai aveam nevoie de un pachet de țigări Winchester și de o sticlă de Garrone. Pe astea puteam să le depozitez dinainte în bucătăria garsonierei, n-avea să mi le fure nimeni, pe cuvântul lui.
Tot ce trebuia eu să fac era să o invit pe Pantelimon Octavia în garsonieră să îmi vadă ierbarele. Era cea mai mare pasiune a ei, asta o aflasem deja. Goga urma să îmi pregătească cincisprezece ierbare spectaculoase, care cu siguranță ar fi lăsat-o cu gura căscată. Povestea ar fi trebuit să fie asta: era casa unei mătuși, de la care aveam cheia și pe care o transformasem în cabinetul meu de lucru. Mai aveam nevoie de o combină muzicală și de casete cu muzica ei preferată. Nici aici nu era greu: îi plăcea Jessica Jay – Casablanca. Goga m-a învățat ce anume să îi spun și când anume să lansez invitația la un pahar de Garrone și la o țigară. Cu puțin noroc, avea să devină amețită și tot mai curajoasă și poate…
Cât despre Maimuță, să nu-mi fac griji, dacă nu ne-a văzut nimeni, Domnule Bebe nu o să afle niciodată unde e. Eu să am grijă doar ca tovărășii mei să nu scoată o vorbă despre asta și o să fie bine. Nu, nu o să omoare Maimuța, o să fie animalul său de companie în interiorul casei și cam atât.
Domnul Bebe bineînțeles că a înnebunit de furie. Din fericire, polițiștii de la noi din oraș erau grași, leneși, incompetenți și mai mereu beți. Așa că nu a fost nicio anchetă. Maimuța a rămas la Goga. Domnul Bebe a început să bea ca să uite și, poate, să ierte, dar nici n-a uitat, nici n-a putut să ierte. A fost atât de afectat încât într-o noapte s-a pus pe calea ferată, să-l taie trenul în două, dar l-au găsit niște bețivi și l-a alungat cu pietre: pleacă, bre, domnule Bebe, și trăiește viața!
Într-adevăr am chemat-o pe Pantelimon Octavia în garsoniera aceea și totul a decurs conform planului. Am fumat o țigară, am băut un pahar, apoi încă un pahar, apoi încă unul. Nu s-a amețit. Mi-a cerut să îi fac rost de droguri și apoi mai vedem noi. Pantelimon Octavia continua să fie cea mai frumoasă ființă pe care o văzusem vreodată, atât că era o ființă care voia droguri, care se găseau foarte greu pe atunci și implicau riscuri mai mari decât să furi faimoasa Maimuță fără nume, căci nume nu avea altul decât Maimuța, domnului Bebe. Am primit în avans un sărut, era primul sărut din viața mea. Niciodată nu fusesem mai fericit. Un pic mă amețisem eu.
Se însera, ne-am plimbat mult pe străzi și după ce am condus-o la vila bunicii sale am mai primit un sărut, chiar mai curajos decât primul, să nu o uit cu treaba aia, cum să o uit? I-am lăsat cheia lui Goga în cutia poștală, cum ne fusese înțelegerea și nu l-am mai văzut niciodată. Nici Maimuța n-am mai văzut-o niciodată.
Știam de la cine pot face rost de droguri. A doua zi l-am căutat pe Filip. Era un golan cu capul ras și o cobră tatuată pe gât. L-am abordat, fără precauții, destul de sigur că toate micile mele economii vor acoperi nevoia de consum a fetei pe care o iubeam. Filip m-a cântărit și a văzut câte parale fac și a hotărât că o să îmi vândă o dată, dar să nu mai vin la el, că n-are nevoie de papagali și aș putea să îi fac probleme, iar problemele, puștiule, nu merită banii.
Am revăzut-o pe Pantelimon Octavia în fața vilei, mi-ar fi plăcut să mergem în pădure și să continuăm istoria noastră glorioasă cu al treilea sărut. Dar Pantelimon Octavia a luat cutia în care erau drogurile și s-a întors în casa bunicii sale. A doua zi la școală a fost chiar mai distantă decât era de obicei, am încercat să mă apropii, să îi trimit vorbă, să aflu ce e cu ea, să…
Două săptămâni am asediat-o ca pe o cetate. Apoi am văzut-o pe stradă, la brațul golanului cu cobra tatuată pe gât și inima mi s-a făcut cioburi, bibeloul de porțelan s-a făcut praf și am știut deodată că tot ce se spunea despre mama ei și minunatele sale picioare era adevărat și pentru prima dată în viață am înțeles ce este ura. O uram și îl uram pe golanul acela și pe mine mă uram și orașul îl uram și pe Goga îl uram, ba chiar și pe Maimuța Domnului Bebe, deși ea nu avea nicio vină.
Radiocasetofonul meu era portabil, așa că l-am luat în pădure și am ascultat Jessica Jay – Casablanca până când s-a stins soarele în cer.
Citiți și
O poveste de dragoste – Olga
O poveste de dragoste – Sonia
O poveste de dragoste – Lia
A doua scrisoare către Livia
Liza – o poveste
Sara: o poveste de dragoste
Adelia – o poveste de dragoste
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Charlie Chaplin și Oona O’Neill – o dragoste considerată imposibilă, dar care a biruit timpul
Anastasia: o poveste de dragoste
Nu-mi pasă că am familie, nu-mi pasă că are familie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
