“A fost odată ca niciodată ” așa începe orice poveste, dar orice poveste are un final fericit. Eu aș vrea, însă, să vă povestesc un crâmpei dintr-o scurtă viață cu un final trist.
Așadar, a fost odată ca niciodată, o fată frumoasă, cu părul lung ca abanosul, era pentru mine Alba ca Zăpada din basm. Dar pe cât de frumoasă, pe atât de nefericită. O fată care la 22 de ani devenea inginer exploatare portuara, laureată a Academiei Navale Militare din Constanța.
S-a căsătorit la doar 18 ani cu prințul ei, doar că prințul s-a dovedit a fi un neisprăvit bețiv și călare pe o mârțoagă. După doi ani a divorțat. Au urmat ani de căutări, de dezamăgiri, de lacrimi și suferință.
Acel om potrivit, acea jumătate părea departe de a se ivi în drumul său.
Când speranța de a avea o familie era aproape de a se stinge , apare un el care o încântă, o face să simtă din nou fiorul iubirii. Iar ea se recăsătorește. Fericită, zâmbitoare și încrezătoare. Cum anii începuseră să fie destui, spera să aibă un copil.
Doar că, după 11 zile, el o părăsește pentru o altă femeie, pe care cu siguranță o avea dinainte.
11 zile a durat căsnicia ei. 11 zile a durat fericirea ei. Atât.
Depresia îi sufla în ceafă. Lacrimi amare, deznădejde și câte un pahar de “ceva tare” când și când.
Și iar au mai trecut ani. Și iar zbucium și căutări. Și parteneri efemeri și câte un pahar în plus.
Și pe la 38 de ani l-a găsit.
Așa, din întâmplare. Un el robust, om din popor, cu 6 ani mai mic, fost rugbyst în Franța. Avea o fiică făcută cu o franțuzoaica de culoare. În fine, și el cu un trecut destul de încărcat.
Fără multe studii, se bâlbâia la fiecare cuvânt, dar foarte îndrăgostit.
Părea că povestea prindea contur frumos.
Erau “prințul ” și “prințesa” chiar așa se alintau ei. Și s-au căsătorit cu nuntă ca în povești, acelea cu final fericit de care vă vorbeam la început.
Doar că liniștea lor a durat atât de puțin.
Anii de suferință, de zbucium, de lacrimi, de paharul în plus “de ceva tare” au descătușat depresia care o pândea de atâta amar de vreme. Iar fata frumoasă, cu părul lung ca abanosul devenise o umbră. Slabă, tristă și goală pe dinăuntru , cu părul tuns scurt, devenise de nerecunoscut.
Nimic nu îi putea readuce zâmbetul pe chipul ei frumos. Nici banii mulți pe care îi avea, nici vacanțele organizate de prințul ei. Era în acel tunel fără întoarcere. Doar paharul îi alina tristețea.
©Angelika Ejtel
De câteva ori a avut curajul să își destăinuiasca amarul. El, prințul, nu era nici pe departe ceea ce visase toată viața. Întors de la muncă, seara, turna și el câte zece, douăsprezece beri, după care sub efectul alcoolului cădea pradă sforăiturilor profunde. Nu mângâieri, nu o îmbrățișare, nu dialog. Nimic.
Capitolul copii, pe care ea îi dorise atât de mult, era încheiat definitiv. Depresia blocase și asta. La 40 de ani era deja în menopauză.
Sătul ca orice “prinț” de suferința ei, într-o noapte o abandonează. Că doar rar vezi un bărbat să lupte când femeia dă de greu. Ei fug și atât.
În acea noapte, ea înghite multe medicamente și dă pe gât până la fund o sticlă de coniac. Apoi, într-o licărire de luciditate și o firimitură de frică, cheamă salvarea. A fost primul semnal că lucrurile mergeau din ce în ce mai rău.
Închisă în casă luni de zile, jaluzelele în permanență trase. Nimeni și nimic nu o mai consola. Doar paharul cu tărie amestecat cu antidepresivele prescrise în acea noapte la spital.
În mai, și-a mai strigat o dată durerea: “tată, sunt atât de nefericită “. Dar nu mai accepta ajutorul nimănui. Nici al prietenilor, nici rudelor nu le mai răspundea la telefon și nu mai avea curajul și puterea de a se desprinde de prințul ei toxic. Se umflase enorm. Refuza analize, medici, tot. Pentru că ea, prințesa, obosise să mai lupte. Voia doar să curme cumva suferința.
Și pe 22 iulie s-a stins singură pe un pat de spital în urma unei pancreatite de care suferea și pentru care medicii nu au mai putut face nimic.
Prințesa avea doar 44 de ani și era sora mea, unica mea soră. Am asistat neputincioasă la distrugerea ei lentă. Orice sfat era inutil. Inutil era uneori și faptul că o certam. Era prinsă în acel vârtej fără întoarcere care se numește depresie. A plecat doar cu regretul că ne lasă sufletele bucăți, incapabilă să își revină.
Un copil bun, frumos și inocent, vinovat doar de a fi crezut într-o poveste. Povestea cu prinți și prințese care mereu se termina bine.
Din păcate timpul ei a fost aici atât de scurt, iar povestea ei atât de tristă. Este cumplit de greu pentru mine și părinții mei, care își plâng neîncetat fiica. Mă gândesc la toți cei ce au în familie un astfel de caz și nu sunt puține familiile care se confruntă cu astfel de probleme. Și mă mai gândesc că nimeni nu îi ajută.
Depresia este o boală cumplită, acel cancer care îți mănâncă încet, dar sigur creierul. Iar cei bolnavi sunt priviți ca fiind nebuni. Iar dacă această boală te împinge la alcool, ceilalți te văd doar ca pe un bețiv nenorocit. Ar trebui și mi-aș dori să se schimbe ceva în sistemul sanitar românesc, astfel încât cei bolnavi să fie ajutați așa cum ar trebui, iar rudele învățate cum și ce să facă pentru a fi sprijin acestor sufletele în suferință.
În spitalele de psihiatrie din România este un iad. Sora mea a fost legată și agresată, în condițiile în care ar fi avut nevoie doar de blândețe și înțelegere, de a fi ascultată și sfătuita de psihiatrii și psihologii de acolo, nu tratată ca fiind nebună.
Am rămas cu sufletele pustiite doar să ne plângem durerea și să ne întrebăm “oare ce am mai fi putut face pentru prințesa noastră”?
Poate vă întrebați ce s-a întâmplat cu prințul?! Au trecut trei săptămâni de când a luat sfârșit zbuciumul surorii mele, iar el nici măcar o zi nu a trecut să aprindă o lumânare. Așa sunt unii prinți.
Și mă adresez femeilor: oare merită prinții ăștia să putrezești în pământ de la 44 de ani?
Helpline DepreHUB: Pentru sprijin și prim ajutor psihologic, în caz de episoade depresive, anxietate sau atacuri de panică, puteți contacta hubul antidepresie, primul de acest fel din România, la numărul de telefon 037 445 6420 (apelabil gratuit la nivel național din orice rețea). Linia este deschisă non-stop.
Guest post by Anonimă
Am 31 de ani și am depresie – o confesiune manual
“Cum să scapi de depresie în doi pași”. Zău? I-auzi, p_la mea…
Iulia Marin nu mai e
Te poate ucide bestia
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
