Fascinanta și misterioasa biografie cinematografică a inventatorului bombei atomice, Oppenheimer, peliculă realizată de Christopher Nolan, conduce spectatorul în culisele manipulării politice și dezvăluie riscul unui război total.
Oppenheimer deschide o portiță spre viața chinuită a fizicianului american Robert Oppenheimer, director al Proiectului Manhattan, care a dus la fabricarea bombei atomice în 1945. Filmul lui Christopher Nolan examinează întrebările morale și politice care apar de la intrarea în era nucleară. Timp de trei ore, datorită miracolului unei montări precise, ritmice și fascinante, lungmetrajul curge fără să cedeze vreodată plictiselii, așa cum s-ar aștepta unii dintre spectatori.
Filmul oferă o mărturie vie și puternică a unui trecut recent din istoria lumii. Dincolo de acest aspect istoric, este – mai presus de toate – o reală oportunitate de a privi cu luciditate și cu ochi vigilenți progresele realizate de știință. Astfel, se distinge mai ușor puterea de a îmbunătăți condițiile de viață, cât și cea de a dărâma democrația, ba chiar de a distruge lumea.
Oppenheimerul lui Nolan
Bunăoară, în 1942, convinse că Germania nazistă dezvoltă o armă nucleară, Statele Unite au inițiat, în cel mai mare secret, „Proiectul Manhattan” destinat dezvoltării primei bombe atomice din istorie. Pentru a pilota acest dispozitiv, guvernul îl angajează pe J. Robert Oppenheimer, un fizician strălucit, care în curând va fi supranumit „părintele bombei atomice”. În laboratorul ultrasecret din Los Alamos, în inima deșertului New Mexico, omul de știință și echipa sa dezvoltă o armă revoluționară ale cărei consecințe amețitoare continuă să neliniștească lumea și astăzi.
Adevăratul Oppenheimer
Pentru a face mai lesne de înțeles povestea unui geniu precum Oppenheimer, lungmetrajul amestecă temporalități, jucându-se cu pricepere cu formula color / alb &negru. Omul de știință, ghidat de nevoia de recunoaștere absolută, a făcut ca lumea să cedeze unui nou echilibru de mare risc, arbitrat de spectrul bombei atomice. Înțelegem foarte repede că fizicianul se confruntă cu o audiere complexă care îi pune sub semnul întrebării probitatea, onestitatea și dimensiunea sa etică de om de știință. Treptat, în spatele a ceea ce pare un proces dintr-un cabinet intern, înțelegem că se joacă probleme politice mai întunecate: legăturile teroriste pe care Statele Unite le au cu comunismul și anunțul unui nou război mondial între America și blocul sovietic.
De departe, cineastul pare să-și îndemne publicul să simtă ceea ce vede: „Nu încerca să-ți dai seama, simte-l.” Explozia anihilează curajul. Dar acest lungmetraj pare să devină cel mai organic, sensibil și senzorial film al experimentatului regizor. De astă-dată, Nolan își compune povestea cinematografică din trei povești complementare, dar aproape distincte: cea a sunetelor sălbatice, din ce în ce mai brutale, cea a fabricii de bombe din mijlocul deșertului New Mexico și cea a unui om, sfâșiat între dorința lui de glorie și conștientizarea că ar fi putut contribui la o altă barbarie umană. Abilul regizor evită orice formă de prozelitism. Astfel, el abordează nuanțat complexitatea psihicului uman prin personaje cu multiple fațete, sfâșiate între rolurile impuse de societate și ceea ce le dă profunzime. Protagonistele feminine, aparent de coloratură, ocupă un rol important în destinul acestor bărbați roși de ambiție, mândrie și putere.
Christopher Nolan se ține destul de departe de industria cinematografică de la Hollywood, în sensul că evită, pe cât posibil, utilizarea CGI. Fără îndoială, filmul a fost vândut și pentru reconstrucția exploziei unei bombe nucleare fără CGI, chiar și până la punctul de a lăsa publicul să fantezeze asupra ideii cum că cineastul a folosit, de fapt, o bombă atomică pentru filmul său. Dacă nu a mers atât de departe (evident), această explozie era promisiunea unei secvențe fulminante în cinema. Cineastul sfidează așteptările. Departe de explozia asurzitoare așteptată, explozia bombei are loc într-o liniște hipnotizantă, surprinsă de o simplă succesiune de focuri statice. Această explozie, observată atât în afara timpului, cât și la răscrucea tuturor temporalităților, reprezintă un etern punct de cotitură în existența noastră, zguduind soarta umanității. Desigur, scena este cea mai spectaculoasă a filmului, dar, până la urmă, mai presus de toate, rămâne felul în care Robert Oppenheimer (excepționalul Cillian Murphy) observă frumusețea și oroarea (simultană) a evenimentului care îi dă toată puterea.
Totuși, adevărata ambiție a lui Nolan nu este să înfățișeze explozia acelei bombe, ci – mai degrabă – să înfățișeze implozia interioară a creatorului ei. Așa cum se vede și din titlu, Robert Oppenheimer este într-adevăr în centrul preocupărilor lui Christopher Nolan chiar mai mult decât bomba (filmul nu se numește „Proiectul Manhattan” sau „Trinity”). Practic, filmul ne cufundă în mintea savantului încă din primele sale secunde: amintiri care îl bântuie, imagini de descompunere subatomică, furtuni moleculare, halucinații îngrozitoare. Oppenheimer ne poartă în cea mai viscerală intimitate a geniului fizicii cuantice. Christopher Nolan surprinde toată frumusețea și fatalitatea eroului său: modul perfect de a-și simți mai bine emoțiile, îndoielile, percepția asupra realității și – chiar mai mult – viziunea sa asupra lumii.
Hiroșima după atacul cu bomba atomică
Oppenheimer începe ca o biografie clasică, dar se transformă destul de rapid. În spatele frescei istorice, regăsim și filmul de război, de aventură, ba chiar și westernul în timpul acelor pasaje călare în câmpiile din New Mexico. Mai mult, Nolan renunță de formula genului (biografie) și conduce pelicula către o intensă cursă contracronometru în războiul împotriva naziștilor. Filmul devine un adevărat labirint introspectiv, la granița dintre coșmar și liric.
Alături de operatorul Hoyte van Hoytema, Christopher Nolan ancorează pe deplin privitorul în povestea și universul filmului. Camera analizează (cu o calitate ridicată) fețele galeriei sale de personaje, îndeosebi a lui Oppenheimer. Vedetele din distribuție fac posibilă însușirea mai rapidă a poveștii, asimilarea mai ușor a numeroaselor personaje care ies pe ecran grație chipurilor lor cunoscute și identificabile. Excelează, printre personajele secundare majore, Emily Blunt (în pielea lui Kitty, soția lui Oppenheimer) și Florence Pugh în Jean Tatlock (una dintre iubitele și tovarășii lui Oppenheimer) oferă performanțe foarte solide, în special prima în timpul unei teribile scene de interogatoriu. Cu toate acestea, filmul se învârte – în principal – în jurul adversității dintre Robert Oppenheimer și Lewis Strauss, lăsând inevitabil un loc proeminent interpretărilor actorilor Cillian Murphy și Robert Downey Jr.. Desigur, Cillian Murphy reliefează latura emoțional-psihologică a eroului său într-un joc departe de standardele unei biografii cinematografice, preferând să absoarbă sensibilitatea și convingerile intime ale lui Oppenheimer decât pur și simplu să-l maimuțească. Robert Downey Jr. marchează cu acuratețe spiritele în acest rol ambiguu, chiar machiavelic.
Îndepărtându-se total de filmele anterioare ale lui Nolan, toată acțiunea din Oppenheimer se regăsește, astfel, între schimburile necontenite ale personajelor – interogările, necazurile lor. Pare suficient să spunem că este un film cu un ritm infernal, care ne atrage încă din primele secunde în potopul său de idei, informații, personaje, epoci. Apoi, treptat, intențiile lui Christopher Nolan se clarifică: spune povestea lui despre bombă. Desigur, explorează spiritul lui Robert Oppenheimer, evident, dar experimentează și impactul acestei creații în timp. Rezultatul este un veritabil spectacol de armonie vizuală și sonoră incredibilă (minunată muzica semnată de Ludwig Göransson) în care Christopher Nolan se joacă cu timpul și perspectivele. Dacă cineastul ne-a obișnuit cu narațiunile neliniare (Memento, Dunkirk), aici, găsește o nouă formă de abstractizare narativă. Povestea lui Oppenheimer este complexă și bogată în a oscila constant între perspective, culoare și alb-negru, epoci (din anii ’20 până în anii ’60). Îmbinând bogăția literară a operei lui Kai Bird și a lui Martin J. Sherwin cu propria sa creativitate artistică, Christopher Nolan realizează o frescă istorică majoră, un pamflet împotriva Statelor Unite ale vremii descrise. Narațiunea sa cinematografică denunță paranoia violentă a autorităților americane față de comuniștii epocii. Întregul e bine gândit, coerent, iar povestea are o fluiditate a sa. Într-un gest ambițios și îndrăzneț, Nolan construiește o fuziune perpetuă «spațiu-timp», în care totul se amestecă fără întrerupere, timp de trei ore, până când totul pare deplin ancorat în prezentul și viitorul nostru.
Oppenheimer aduce în prim-plan o reflecție înfricoșătoare asupra dilemelor morale umane și a tragediei umanității care, în ciuda cunoștințelor științifice din ce în ce mai importante (fisiunea și fuziunea atomică), pare că își dezvăluie propriul mister și propriile limite. Din această perspectivă, pelicula pare cea mai pesimistă lucrare a unui Christopher Nolan din ce în ce mai preocupat de viitorul lumii. În Interstellar, criza ecologică a venit să sigileze soarta planetei noastre, pe când Tenet deja a evocat teama de a vedea o armă nucleară căzând în mâinile greșite și, astfel, să provoace sfârșitul lumii. Această teamă evidentă încă face progrese în Oppenheimer a cărui putere de rezonanță cu prezentul nostru este evidentă.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Christopher Nolan
Scenariul: Christopher Nolan după romanul American Prometheus de Kai Bird și Martin J. Sherwin
Imaginea: Hoyte van Hoytema
Montajul: Jennifer Lame
Muzica: Ludwig Göransson
Distribuția:
Cillian Murphy – J. Robert Oppenheimer
Emily Blunt – Katherine (“Kitty”) Oppenheimer
Matt Damon – Leslie Groves
Robert Downey Jr. – Lewis Strauss
Florence Pugh – Jean Tatlock
Josh Hartnett – Ernest Lawrence
Casey Affleck – Boris Pash
Durata: 180 min.
Citiţi şi
Cine vor fi câștigătorii premiilor Golden Globe 2024, ediția #81
De ce nu a câștigat premiul Nobel pentru fizică “mama bombei atomice”?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
