Ultimul canibal cunoscut de lumea modernă trăia încă, în urmă cu 40 de ani, undeva în arhipelagul malaezian Vanuatu. Lumea lui, însă, a dispărut, iar în locul rămas “nepăzit” tinde să se instaleze era comercială.
Mâncăruri din rădăcină de taro stropite cu lapte de cocos şi învelite în frunze uriaşe, alături de laplap – un fel de pâine cu aspect clisos, și aproape fără gust, ca un griş în lapte făcut cu prea mult griş, sau kumala, cartofi dulci fierţi cu nişte frunze de salată… Femei în “fuste niu”, făcute din coajă de copac, coliere din semițe și pene uriașe cu care se răsucesc cocuri exotice… Am auzit de Vanuatu cel mai adesea în poveștile celor care investighează zonele de paradis fiscal, oaze aproape exotice ce țin discrete afacerile miliardarilor europeni și americani. Oricum e un loc la capătul lumii, doar câţiva metri şi îţi atârnă picioarele în gol, aşa ar spune mitologia antică – deși până și asta e, până la urmă, o simplă iluzie. Privit de acolo, capătul Pământului pare a fi în altă parte. “Cei de aici ne consideră pe noi trăitori la capăt de lume. Pentru ei, aici este, cu siguranță, centrul Pământului”, spune scriitoarea Hanna Bota, teolog și doctor în antropologie, care a petrecut câteva luni în fosta colonie din arhipelagul malaezian, în căutarea altui tip de aventură. E altfel. Acolo noi suntem exotici. Până și copiii izbucnesc în plâns când văd oameni cu pielea rozalie, iar cei mari, care nu poartă nici acum haine, fac adunări speciale în nakamal, cum se numeşte spaţiul deschis unde se strâng bărbaţii tribului, când vine în vizită „omul alb”. Din “cartierul ei general” din Port Vila, capitala republicii din Oceania, Hanna a cercetat în interes ştiinţific comportamentul locuitorilor din Vanuatu. O documentare prezentată acum și în volumul de non-ficţiune proaspăt lansat de editura Cartea Românească, „Ultimul canibal”. Iar ultimul canibal a trăit chiar aici – au căzut de accord antropologii. Cel din urmă caz de cannibalism din “lumea modernă“ a fost înregistrat în 1969, pe insula Malekulu. Între timp, lumea ultimului canibal, însă, a fost amușinată de era comercială, care-i dă încă târcoale, pregătind, probabil, marele atac. Plutește în aer ceva cu iz de shopping, adică vești negre pentru cei învățați să citească semnele. O dată cu lucrurile, băștinașii sunt nevoiți să cumpere și frustrările, pe care apoi le trăiesc ca și cum ar fi ale lor. Puterea financiară redusă aduce nefericirea, nemulțumirea, tensiuni și nedreptate, sentimente pe care, cel mai probabil, niciun om din Vanuatu nu le cunoștea până acum. Până la urmă, ei sunt cei care au fost declarați cândva de New York Times drept cea mai fericită populație din lume… “Sunt șefi de sate (de clan) care refuză adaptarea după modelul vestic, simt intuitiv pericolul, robia la care își vor supune urmașii, astfel se țin departe de legătura cu civilizația, se izolează și mai mult, dar cât vor rezista?”, spune Hanna Bota, într-un interviu acordat pentru catchy.ro.
DEB: Citim despre Vanuatu mai ales când vine vorba de afaceri. Povestea ta, însă, este foarte departe de orice idée legată de tranzacții financiare. Cât este de dezvoltată regiunea până la urmă?
Hanna: Vanuatu este o țară cu o societate extrem de inegal dezvoltată. Începând cu orașele – aș putea să enumăr vreo două, capitala Port Vila de pe insula Efate și Luganville, de pe Espiritu Santo. Al treilea oraș, Lenakel de pe Tanna, nu e nici cât un sătuc la noi, unde sunt oameni de afaceri civilizați (prea puțini băștinași au dezvoltat mari afaceri) cu putere financiară, automobile, vestimentație și comportament asemănător culturii vestice, clădiri și infrastructură bine pusă la punct, până la sătucurile ascunse în zonele izolate ale celor 83 de insule, printre munții vulcanici, practicând încă religiile tribale, e o mare diferență. Argument sunt și cele peste 100 de dialecte pentru o populație care ajunge la 270 000 de locuitori, societatea este foarte fragmentată, nu se poate vorbi despre un Vanuatu unitar din punct de vedere cultural, decât că unele elemente de cultură se regăsesc de la un grup la altul, în timp ce altele sunt foarte diferite. Experiența mea? Abia a încăput în 440 de pagini în cartea editată, așa că, răspunzând pe scurt, ea a însemnat o trăire care are menirea să redirecționeze viața, cel puțin în unele aspecte.
Am plecat cu gândul de a scrie o carte, înainte de a ajunge acolo știam că o voi scrie, nu știam exact ce va cuprinde, pentru că ea depindea de trăire, așa că nu știam dacă va fi roman – puteam găsi o poveste interesantă a unor băștinași pe care s-o integrez într-o carte de ficțiune cu bază documentară de la fața locului (cel mai probabil așa credeam că va funcționa, știam că va avea titlul „Ulimul canibal” de acasă) ori puteam găsi noi variante, o combinație între realitate și ficțiune. Nu m-am așteptat ca trăirea să fie atât de diferită de ceea ce cunoscusem eu, încât să nu fie nevoie să introduc nici un dram de ficțiune, să pot să las adevărul să devină o carte interesantă. Abia după întoarcere mi-am dat seama că ar fi potrivit să susțin și cu note de subsol și inserții ale părerilor și studiilor antropologilor, a celor care aveau ceva de spus despre ceea ce eu tocmai trăisem. Mă pregătisem înainte de a merge și din punct de vedere intelectual, citisem și căutasem cât mai multe date despre ei, ca grup specific, deși unele triburi nici nu apar pe hărțile lor, darmite pe ale noastre, în schimb ceea ce citisem despre primitivi în general, într-o mare proporție li se aplica și lor, deși existau și diferențe – asta era foarte incitant în a fi observat, decriptat, înțeles și formulat.
DEB: La ce te așeptai și ce ai găsit acolo? Cum s-a transformat o societate tribală în una “alterată” de era comercială? Și din această perspectivă, apropo de reproșurile pe care culturile au să și le facă, e bine sau rău că “ultimul canibal” a murit?
Hanna: Ultimul canibal a murit nu demult, în sensul că acum 40 de ani era încă viu, adică își consumase ultima porție din trupul „semenului său”. O mai fi trăit după aceea câțiva ani, dar acum această practică este părăsită pentru totdeauna. Eu am recunoscut într-o anumită măsură, că cei care devorează acum, care înghit fără să le pese prea mult de binele sau nebinele celui înghițit, suntem noi, civilizația occidentală, care își arogă dreptul de hegemonie culturală. Că judecând totul din prisma valorilor noastre, considerăm că un lucru e bun sau rău după ceea ce este pentru noi, ori binele lor poate însemna altceva decât ceea ce ofer eu. Tentația la ceea ce oferim noi e foarte mare, pentru că e vorba de lucruri care ating simțurile de la baza nevoilor piramidei cunoscute a lui Malinowski, și anume hrana, confortul trupului. Dar, odată cu acestea, le creem dependența de produsele noastre, îi obligăm să se înhame în a cumpăra, pentru că nu avem înțelepciounea (și nici interesul!) să-i învățăm să și le producă singuri, ca să nu depindă de noi. Astfel, ei sunt nevoiți să cumpere și frustrările pe care le trăiesc datorită puterii financiare reduse aduce nefericirea, nemulțumirea, tensiuni și nedreptate, elemente care lipsiseră. Sunt șefi de sate (de clan) care refuză adaptarea după modelul vestic, simt intuitiv pericolul, robia la care își vor supune urmașii, astfel se țin departe de legătura cu civilizația, se izolează și mai mult, dar cât vor rezista? Dintre obiceiurile vechi, practicate încă, sunt dansurile și ceremoniile de fertilizare, ceremonia circumciziei la băieți (la 4-6 ani), pe care-i izolează într-o colibă luni de zile, trecându-i prin perioada de inițiere pentru integrarea definitivă în societate. Practici care se regăsesc încă și la grupurile care s-au creștinat, nu numai la cei care se închină pietrelor păstrătoare ale spiritului totemic. Ca nou și neîntâlnit în altă parte pe glob, sunt cultele cargo – aici religia John Frum, dezvoltată după cel de-al doilea război mondial ca o închinare adusă produselor omului alb care se doresc a reveni insularilor, după întoarcerea unui anume mântuitor care a promis belșugul material. E o religie hibrid, grefată pe tradiții vechi în combinație cu oarecare trăsături ale creștinismului, în care dansul și cântecele foarte ritmate sunt baza de manifestare cultică.
DEB: Sunt unii care să spună că pur si simplu nu mai este posibil “mersul înapoi”, că nu se mai poate fara televizor si fără lame Gilette. Importul de obiecte presupune și un import de valori… Cum arată o societate tribală încercată de “dubiile lumii civilizate”, asa cum ai văzut-o tu?
Hanna: Pentru o judecată de valoare trebuie avut în vedere o informație cât mai cuprinzătoare, or nici eu, nici altul nu poate avea suficientă informație. Am încercat doar să transmit o stare de fapt, o atitudine a vesticului și o atitudine a băștinașului. Sigur, cred că e bine să-i ajuți să nu le fie frig, să-i înveți să-și planteze în grădină mai multe legume și fructe, ca să se hrănească mai diversificat, mai ales că solul este foarte fertil, să le spui să sape o fântână în loc să care apă de la două ore distanță dus-întors, dacă ei nu știu s-o facă ar trebui să le arate cineva. Nu doar să le spună, cuvintele nu-i mai pot educa pe adulți, ei au nevoie să imite, cineva să stea între ei pentru asta, apreciindu-i – deja pare că dau soluții – dar ca ei să primească un generator de curent și un DVD ca să vadă cum trăiesc albii, cum se întâmplă – ce au ei și cât de mare e distanța culturală și tehnologică dintre unii și alții, e frustrant pentru ei. Sigur – chiar și acest lucru poate deveni educativ – ar putea comenta un teoretician, ei văzând și-ar dori o schimbare, așa că nu pot spune cu certitudine când și ce se va schimba, pot spune doar ce am văzut și trăit, pot descrie trăirile lor, cât le-am pătruns, și lupta vesticului de a mai căuta desfacere pentru produsele lui.
DEB: Povești din Vanuatu?
Hanna: Am încercat să trec dincolo de turism, am căutat să fiu percepută astfel, de aceea am locuit în colibele lor, am trăit cu mâncarea lor, am participat la evenimentele din familiile lor, încercând să nu stric ordinea firească a viețuirii lor, să nu par o intrusă, ca să se manifeste cât mai aproape de realitatea lor intrinsecă, pentru a nu altera informația pe care urma să o am. N-am făcut nazuri la mizerie, mâncare, oboseală, frig, căldură, încercam să le fie cât mai comod cu mine ca să nu se concentreze trăirile lor în jurul unui dat fals, ci să fie ei înșiși, fără să simtă din partea mea vreo urmă, cine știe, de dispreț, de superioritate, de răceală sufletească, dimpotrivă, am încercat să le transmit elementele simple ale trăirii afective, să știe că îi iubesc așa cum sunt, că tocmai pentru că suntem diferiți îi apreciez și îmi place felul lor de a gândi, ca să se poată deschide. Realitatea e că nu jucam teatru, chiar i-am iubit cu tot sufletul și au rămas parte din viața mea.
Am locuit în mai multe sate, în mai mule colibe, am avut ghid care îmi traducea din limbile locale în engleză, băștinaș dintre ai lor, astfel oriunde mergeam eram singura albă, trebuia să mă integrez vieții lor ca să fiu asimilată. Sigur, procesul nu s-a realizat sută la sută, sunt perfect conștientă, odată pentru că simpla apariție a unei piei albe nu era trecută cu vederea, era uneori o noutate care devenea evenimentul anului, apoi, toată lumea știa că stau doar pentru o scurtă perioadă de timp, etc, dar m-am străduit să fiu de-a lor.
DEB: Te-ar tenta să locuieşti, să zicem, în… Vanuatu?
Hanna: M-ar tenta, dar numai pentru o perioadă. În schimb, am descoperit altceva: pot trăi și acasă cu acea curăție sufletească, cu bucuria vieții, cu uimire pentru ceea ce suntem, trăim, realizăm. Nu eu am fost prima care a gândit-o, a fost altul mai mare, Einstein a apus că poți privi viața ca și cum nimic nu ar fi miracol sau o poți privi ca și cum totul este miracol. Cale de mijloc pare că nu există. Am ales varianta a doua, chiar dacă vanuatezii fac asta genetic, nu prin alegere; au fost etichetați, în urma unui chestionar, dacă nu greșesc condus de New York Times în anul 2007, ca fiind populația cea mai fericită de pe glob – paradoxal, nu?
DEB: Ai scris deja o carte de poeme (poeme?) după experiența din Vanuatu, un jurnal… Care este următorul tău proiect? Poate o nouă călătorie?
Hanna: După publicarea „Ultimului canibal”, după ce-mi dau examenele finale de doctorat, doresc să public și cartea miturilor și ceremoniilor vanuateze. Nu am putut să le inserez decât parțial și fragmentar în carte, ar fi fost plictisitor pentru unii. Să public tot ce-am cules la fața locului și ar putea fi salvat, că ele se vor uita cu timpul, unele triburi nu-și mai cunosc miturile, mai împlinesc rituri, dar fără să știe ce semnifică. Voi publica romanul „Dansând pe Gange”, scris înainte de Vanuatu, după o călătorie în India în 2008, de care nu am mai avut timp să mă ocup, acum finalizat și corectat la două mâini, mai am alte două cărți începute, despre care acum nu vreau să fac declarații publice, ele țin de culise. Călătorii? Sunt în pregătire, dar pentru că oricând poate interveni și neprevăzutul, poate nu e cazul să dezvălui mai mult.
Citiţi şi
Malaezia – o întâmplare din altă viață
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
