“Încerc să mă găsesc pe mine. Uneori nu este ușor.” – Marilyn, povestea din culise: dulcea povară a celebrității
La numai 36 de ani, lăsând în urmă o carieră impresionantă, un mit, câteva iubiri eșuate în depresii, traume și anxietăți, murea din cauza unei supradoze de barbiturice.
Adulată de bărbați, invidiată de femei, păstrând aceeași candoare a ființelor nesofisticate, Marilyn Monroe și-a dorit faima ca pe o răsplată binemeritată a unei vieți sacrificate, întotdeauna pregătită să se prezinte în fața lumii la cel mai înalt nivel și să pună în scenă, mereu, cel mai bun spectacol al vieții ei. A reușit cu prisosință, dar pentru scurt timp. (Aici, fragmente din ultimul interviu cu actrița, povestea unei vieți pline de tumult, intrate în legendă.)
📷Ben Ross, 1953
Ella Fitzgerald despre Marilyn Monroe: Era o femeie neobișnuită, puțin înaintea timpului ei. Și ea nu știa.
1 iunie 1962 – Marilyn Monroe sărbătorește împlinirea a 36 de ani în timpul filmărilor la “Something’s Got to Give” în regia lui George Cukor
📷Lawrence Schiller
Filmul a rămas neterminat din cauza problemelor lui Marilyn care și-au găsit nefericita rezolvare pe 4 august. Uitându-te la fotografie, nu e strop de bucurie în ochii ei. Poate deja știa?
Dar azi despre copilul Norma Jean voiam să vă spun.
Marilyn Monroe cu mama ei, Gladys
Cazul acestei fetițe, femeia nefericită de mai târziu, care își va pune capăt zilelor, chiar a fost extrem: Gladys a fost frecvent închisă într-un azil și Norma Jeane a trecut prin 12 perechi de părinți adoptivi și o dată chiar printr-un orfelinat. Cum ar fi putut singură depăși atâtea traume?
În încheiere, vă las mai jos, părerea unei doamne pe care o admir, Ina Țăranu-Hofnăr, despre copilăria nefericită.
“Majoritatea nu am avut o copilărie fericită. Asta nu înseamnă neapărat nici că a fost una nefericită. Dar între lipsurile inerente unui (final de) regim comunist, părinți cu traume emoționale nerezolvate, care munceau foarte mult și care deseori foloseau violența fizică și amenințările ca modalitate de a-și educa copiii și un sistem de învățământ lipsit de empatie, puteți înțelege de ce generația noastră este cum este din punct de vedere psihic și emoțional.
Poate de aceea mă înduioșează teribil adulții care de 1 iunie pun poze cu ei de mici. Tunsorile barbare, hainele azi demodate, zâmbetul ăla puțin timid, puțin forțat, care ascunde în el un întreg univers de bucurii și tristeți…
Eu am fost crescută de bunicii mei, doi oameni care m-au iubit mai mult decât orice pe lume și care au făcut toate eforturile posibile să nu-mi lipsească nimic. Dar care, cu toate astea, n-au fost adulții de care aș fi avut nevoie pentru a crește crezând că lumea e un loc sigur și bun. Uneori, când sunt prea critică cu mine însămi (adică în majoritatea timpului), tind să cred că n-am evoluat suficient din punct de vedere emoțional, în ultimii ani.
Apoi îmi aduc aminte citatul acesta: ”Persoana care ești acum e persoana de care ai fi avut nevoie când erai mic(ă)” și mă emoționez. Mă uit la omul care sunt azi și știu că copilul de odinioară s-ar fi simțit iubit, înțeles și protejat în preajma mea. Am devenit adultul pe care nu l-am avut alături ca copil și asta mi se pare heartbreaking și heartwarming în același timp.“
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Părinți reglați emoțional, copii alfabetizați emoțional
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
