“Timp de şapte ani, a petrecut, în fiecare an, câte o lună la mine. Îi predam ore de vioară în camera mea de hotel de la Bucureşti. (…) Fusese un virtuoz deja la vârsta de 12 ani; la 15 era deja un artist matur. Mai încolo, nu prea mai aveam ce vorbi decât despre profunzimile stilului. Cred că… pot fi mândru de el.” – George Enescu despre Yehudi Menuhin (n. 22 aprilie, 1916), “vioara secolului al XX-lea”.
sursă colaj: ziarul Metropolis
Cu ocazia aniversării a 107 ani de la nașterea lui Menuhin, vă oferim un interviu din 1956, acordat lui Noël Bernard, directorul de la acea vreme al secției române a postului de radio Europa Liberă. Interviul este urmarea unei întâlniri fortuite în avion a celor două personalități și a coincis cu împlinirea unui an de la moartea lui George Enescu. (Victor Eskenasy)
***
“Domnule Menuhin, aș dori să încep prin a vă mulțumi pentru că ați acceptat să acordați acest interviu vocii României libere. Românii v-au urmărit mereu cariera de succes, nu doar pentru talentul remarcabil de violonist, dar și pentru asocierea dumneavoastră cu regretatul nostru cel mai mare compozitor și violonist George Enescu. Din acest motiv, am urmărit mereu evoluția dumneavoastră cu mare simpatie și, dacă pot spune așa, calda participare. Când ați fost în România și când ați evoluat pe scenă ultima dată?
Am fost în România de două ori. Ultima vizită a fost în anul 1946, când l-am văzut pe Enescu din nou, după ani de așteptare. Mi-a fost atât de dor de el în timpul anilor de război, așa că imediat ce am avut o ocazie după război am venit în România să fiu cu el, să cânt cu el și să dau concerte de caritate pentru victimele războiului, pentru populația evreiască din București și pentru Crucea Roșie din România. Au fost zile de neuitat după atâția ani de separare. Am făcut muzică zi și noapte, am dat concerte dimineață, la prânz și seară, am interpretat aproape întreagă literatură pentru vioară.
Ați cântat totul împreună cu Enescu?
Da, împreună, am interpretat nu numai lucrările pentru două viori, dar Enescu m-a acompaniat și la pian, am cântat împreună sonate, el a dirijat… Am respirat împreună în zilele acelea.
Am atins aproape momentul cel mai înalt al asocierii dumneavoastră cu George Enescu, dar aș dori să știu când l-ați întâlnit prima dată.
Prima dată l-am auzit pe George Enescu la San Francisco, pe când eram doar un mic copil; nu l-am întâlnit atunci, dar am fost profund impresionat. Era atât de romantic, o figură impunătoare, și a cântat dumnezeiește în închipuirea mea.
Ce vârstă aveați atunci?
Trebuie să fi avut vreo opt ani pe atunci. Apoi, la 11 ani, l-am cunoscut într-un final la Paris. Venisem cu această idee în cap. A fost foarte înțelegător și a acceptat imediat să-mi fie profesor, deși era foarte ocupat, iar lecțiile puteau să fie la orice ora din zi sau din noapte, uneori la cinci dimineață, alteori înainte de a prinde un tren… Eram mereu acolo alături de el, iar el se oferea în totalitate, așa cum a făcut-o întreaga viață, tuturor celor care au avut nevoie de ajutorul lui și i l-au cerut.
Ați venit special din San Francisco la Paris pentru a studia cu Enescu?
Am venit de fapt să studiez cu Eugen Ysaÿe, care fusese profesorul pedagogului meu american Louis Persingert, dar în adâncul inimii venisem să studiez cu Enescu, și așa s-a întâmplat.
Ce v-a făcut să vă doriți să studiați cu Enescu?
Calitățile lui de om, calitățile lui de muzician, înariparea sa, aș spune; era un bărbat puternic, bine clădit, avea în el un foc, un har divin ce îl înalță deasupra celor pământești.
Domnule Menuhin, toți îl știm pe Enescu drept un mare violonist, un remarcabil compozitor, un pianist cu mari calități, ca un foarte bun dirijor; cum l-ați aprecia dumneavoastră în comparație cu muzicienii de azi?
Am spus întotdeauna că Enescu este una dintre cele mai mari personalități muzicale, din toate punctele de vedere. Și chiar în calitate de compozitor, astăzi, al epocii noastre. Sunt convins de acest lucru și de faptul că lumea îl va aprecia, îl va recunoaște din ce în ce mai mult, când îi vor cunoaște creațiile care au fost până acum neglijate, în special opera sa Oedipe.
Care a fost cântată recent în Bruxelles.
Într-adevăr, și care renaște acum la Paris. Nu am nici o îndoială că se cântă și la București.
Aveți vreo amintire specială de evocat, legată de momentele când ați cântat sau studiat cu Enescu?
Îmi aduc aminte un incident caracteristic pentru intelectul lui, ce a avut loc într-o zi, la Paris, în timpul unei lecții, când am fost întrerupți de Ravel (n.red. Maurice Ravel, autorul Bolero-ului), care a venit cu Sonata încă în manuscris și care l-a implorat pe Enescu să o cânte chiar în acea seară pentru editorul său „Durand et fils“. Enescu, în felul lui politicos, cavaleresc, pe care l-a avut întotdeauna, ne-a întrebat pe tatăl meu și pe mine dacă îi permitem să cânte Sonata împreună cu Ravel, iar noi să rămânem să ascultăm și să reluăm lecția după aceea. Au interpretat-o foarte atent, cu Ravel la pian, iar mai apoi Enescu a întrebat dacă ar putea să o mai cânte o dată, pentru a capătă mai multă siguranță. A pus notele la o parte și a cântat-o din memorie.
Avea o memorie muzicală foarte bună. [Y.M.: Sigur, fantastică!] Când l-ați văzut ultima oară, domnule Menuhin?
Ultima dată l-am văzut la Paris, cu câteva luni înainte să moară. Suferea de câțiva ani deja din cauza bolii, care era unul dintre lucrurile cele mai greu de suportat, fiindcă i-a deteriorat progresiv structura osoasă.
paranteză: În anul 1953 a fost surprins în Gara Salisbury (o localitate aflată la două ore distanță de Londra) de fotograful Norman Parkinson. Enescu este vizibil afectat de spondiloza de care suferea. Un an mai târziu, în 1954, a suferit un accident vascular cerebral, urmat de o paralizie parțială. Iar pe 4 mai 1955, cel mai mare compozitor pe care România l-a avut vreodată a murit singur, într-o cameră de hotel din Paris, acolo unde își trăise ultimele zile perfect lucid, alături de câinele lui credincios Murzerli. închidem paranteza
V-a vorbit el sau cineva din anturajul lui despre faptul că în acel timp se află sub presiunea conducerii actuale a României pentru a se întoarce acasă?
Am știut foarte vag despre această situație, nu cunosc nici un detaliu; pot doar să spun că realizez și înțeleg bine că România a fost mereu mândră de el, că l-a iubit întotdeauna, indiferent de ce regim a fost sau cum s-au schimbat ele, iar afecțiunea este atât de profundă, relația atât de intimă, că nu vor îndrăzni să se atingă de ea, o vor menține. Cred însă că s-ar fi bucurat foarte mult dacă [Enescu] ar fi acceptat să se reîntoarcă.
Este neîndoielnic, nu este nevoie de confirmare pentru dragostea românilor, dintotdeauna, pentru Enescu, o mare personalitate. Știți cumva de ce Enescu nu a dorit să revină în România în ultimii săi ani de viață?
Nu vă pot spune, nu știu exact. Ceea ce știu este că a fost un mare patriot, la fel cum și Paderewski a fost în raport cu Polonia, un patriotism aproape asemenea unei religii romantice de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Sentimentul a fost mereu viu în el. Cred că a fost o decizie ce a depins de temperament, de legăturile personale, de asocierile sale personale; nu știu în ce relații era cu prietenii săi din România sau de la Paris. Știu doar că Parisul a fost mereu a două sa casă, că s-a simțit complet acasă acolo, că a păstrat același apartament în Paris timp de aproape 50 de ani. La Clichy. Știu că a fost o persoană de o profundă fidelitate, nu mi-l imaginez pe Enescu să fi fost neloial cuiva. Istoria iubirii sale pentru Princesse, istoria devoțiunii sale pentru România și Paris, devotamentul față de toți cei pe care i-a cunoscut sunt un exemplu de încredere; nu ar fi fost infidel nimănui.
Enescu – bărbat, zeu sau demon
Foarte puțini, din păcate; am întâlnit, desigur, câțiva muzicieni la București, dar nu pot spune că i-am cunoscut îndeaproape. Cu toate astea, există un muzician pe care l-am cunoscut foarte bine, Dinu Lipatti, la fel și pe soția sa iubita, dar și pe compozitorul, astăzi parizian, [Marcel] Mihailovici, unul dintre prietenii intimi ai lui George Enescu.
Acum poate putem schimba puțin subiectul. Sunteți probabil unul dintre primii muzicieni de origine evreiască care au cântat în Germania, după război. Credeți că europenii din Germania au ajutat la îmbunătățirea relațiilor dintre germani și evrei?
Nu aș dori să fac speculații sau să vorbesc ca individ în numele realizărilor unei națiuni, dar sunt de părere că orice fir de nisip e important și indispensabil pentru plajă, la fel cum orice picătură de apă este necesară oceanului, și cred că orice evreu care poate găsi limba comună cu un german și invers, făcând amândoi abstracție de naționalitatea lor, poate contribui cu ceva bun la comunitate.
Domnule Menuhin, intenționați să cântați în Rusia sovietică sau în Europa de Est în viitorul apropiat?
Cânt la Budapesta pe 13 și 14 iunie și cred că voi cânta cu siguranță și în alte țări, în cele din urmă. Sunt foarte legat de publicul de la Budapesta, la fel ca și de cel din București. Voi fi foarte fericit să îi salut din nou.
Putem să spunem acum la acest microfon – nu știu dacă sunteți de acord – că intențiile dumneavoastră de a merge în Budapesta, București sau la Moscova în următoarele zile, pentru a cânta acolo pentru public, nu înseamnă neapărat că sunteți de acord cu regimurile la guvernare de acolo?
Viața de muzician și muzica sunt lucruri care trebuie păstrate și protejate în mod religios de orice fel de – cum să spun? – imagine pătată, prejudecăți, idei. Mă duc acolo pentru a da și a primi ceva direct în plan emoțional și spiritual. Atât timp cât pot stabili acest contact, simt că fac ceva folositor indiferent de orice alte circumstanțe înconjurătoare.
Domnule Menuhin, vă mulțumesc pentru că ne-ați onorat cu acest interviu și sunt sigur că ascultătorii români vor aștepta cu nerăbdare să va reaudă. Ascultându-va, noi nu auzim doar unul dintre cei mai mari violoniști ai timpului nostru, dar ne amintim și de regretatul Enescu.”
Și în 1958, Yehudin a venit la București…
“Oficial, se ştia că Yehudi Menuhin va veni să cânte în cadrul programului prime ediții a Festivalului Internaţional George Enescu în 1958. Neoficial, s-a aflat că nu vine cu avionul ci cu trenul, prin gara Curtici. Şi nu singur, ci împreună cu soţia sa! Distanţa Curtici – Bucureşti oferea un bun prilej de a-l întâlni pe marele violonist, de a sta de vorbă (în tihnă) cu el și de a obține un interviu în exclusivitate! Da! Ați citit bine! În exclusivitate! Și in perioada aceea (a presei comuniste) jurnaliștii alergau (de nebuni) după știri sau interviuri “în exclusivitate”. Drumul de la Curtici până la Bucuresti era lung – o noapte și o jumătate de zi (sau invers), timp suficient pentru a-l “vrăji” pe marele artist să depene amintiri despre el, despre marele său maestru, despre ce avea să facă la București și ce alte proiecte mai avea. Un reporter trebuia să plece imediat.”
Continuarea, aici. Nu ratați! 🙂 Amintiri de colecție.
Citiţi şi
Turneul național “Impressions de voyage en jazz: Enescu, Ellington, Ravel”
