În SUA, speranța de viață a crescut cu 16 ani de când vârsta națională de pensionare a fost stabilită la 65 de ani. The New York Times a făcut o anchetă printre experții din sănătate pentru a afla ce gândesc despre momentul în care oamenii ar trebui să nu mai muncească în zilele noastre. Ni s-a părut util să v-o prezentăm, în contextul românesc – în care se dezbate de ani valoarea punctului de pensie, în care există discrepanțe revoltătoare între pensionari și scandaloasele “pensii speciale” – și în context european, în care Președintele Macron a reușit să obțină o creștere cu doar doi ani a vârstei de pensionare și asta după ce și-a pus în cap aproape toată Franța.
credit: Pablo Amargo
Un pic de istorie despre legile pensiilor
În 1881, cancelarul german conservator Otto von Bismarck, afectat de ascensiunea ideologiei socialiste, a propus indemnizații de pensionare la nivel național, cu scopul de a potoli masele stângiste. Și a stabilit vârsta de pensionare la 70 de ani, în condițiile în care speranța de viață de la acea vreme era de aproximativ 40 de ani!
Von Bismarck avea să demisioneze la scurtă vreme după adoptarea legii, însă moștenirea sa a rămas: indemnizațiile de pensionare din Germania (cu noul prag de pensionare scăzut la 65 de ani din 1916) au devenit model pentru multe alte națiuni, inclusiv pentru SUA. În 1935, în timpul președintelui Franklin D. Roosevelt, 65 de ani a fost fixată ca vârstă de pensionare, deși mai puțin de 60% dintre adulții americani trăiau atât de mult.
Altfel spus, vârsta națională de pensionare din SUA, precum și din alte părți ale lumii, a apărut dintr-o scamatorie politică, ca o ofertă simbolică accesibilă doar acelor cetățeni norocoși care reușeau să trăiască până la vârste înaintate.
Azi, speranța de viață în SUA este de 76 de ani, iar în anumite țări europene este chiar mai ridicată. Prin urmare, și vârsta națională de pensionare a americanilor – cea la care pot pretinde pensia completă – a urcat treptat până la 67 de ani pentru persoanele născute după anul 1960.
În replică, o serie de țări – în mod special Franța, a cărei vârstă de pensionare era 62 de ani, în timp ce speranța de viață este de 82 – dezbat creșterea vârstei de pensionare pentru a reduce presiunile economice exercitate de populația îmbătrânită și îngrijorarea că fondurilor naționale de pensii nu vor fi capabile să țină ritmul.
Din perspectivă economică, o vârstă de pensionare cât mai înaintată poate fi până la urmă în avantajul tuturor. Însă, dacă lăsăm calculele financiare deoparte, care sunt implicațiile mintale și fizice ale acestui demers?
O modalitate de a răspunde la această întrebare este să privim către modificările în ce privește sănătatea, nu speranța de viață a angajaților – adică la numărul anilor în care oamenii sunt sănătoși și nu au nicio dizabilitate. Să o denumim „speranța de viață în câmpul muncii”.
Gal Wettstein, cercetător economic senior la centrul pentru cercetări în domeniul pensionării de la Colegiul Boston, abordează subiectul vârstei și al potențialului de angajare într-un studiu despre speranța de viață în câmpul muncii. Acesta a descoperit că americanii care sunt sănătoși la vârsta de 50 de ani se pot aștepta la aproximativ încă 23 de ani fără dizabilități, plus opt ani în care vor trăi cu una. Asta poate însemna că speranța maximă de viață pentru o persoană în câmpul muncii este, în medie, de 73 de ani.
„Nu încape îndoială că speranța de viață este mai mare, dar și că a crescut inclusiv capacitatea de muncă. Într-o anumită măsură, meritul aparține avansului medical, iar pe de altă parte este vorba despre faptul că s-a modificat și natura muncii”, spune Wettstein. În 2020, aproximativ 45% din forța de muncă americană era distribuită în domenii bazate pe cunoștințe, precum management, afaceri și finanțe, educație și sănătate. În 1935, acest tip de profesii reprezentau doar 6% din totalul forței de muncă.
Dr. Pinchas Cohen, decan al Școlii de Gerontologie Leonard Davis din cadrul Universității Southern California, este de acord că, din punct de vedere al sănătății persoanelor care activează în astfel de domenii, o vârstă de pensionare sub 65 de ani nu ar avea niciun sens: „Chiar și 65 de ani este o vârstă potrivită mai degrabă secolului al XX-lea”.
Pentru persoanele care fac „muncă de birou”, pensionarea la 70 de ani și chiar mai mult este rezonabilă din perspectivă cognitivă, după cum spune și Lisa Renzi-Hammond, director al Institutului de Gerontologie de la Universitatea din Georgia: „De obicei, suntem capabili să menținem foarte bine facultățile noastre cognitive și după 70 de ani. Dacă vârsta de pensionare este stabilită pe baza acestor capabilități sau competențe ale angajaților, nu există niciun motiv pentru a fixa vârsta de pensionare în intervalul 60-70 de ani”.
Anumite părți ale creierului – în special cortexul prefrontal, esențial pentru funcțiile executive, atenție și memorie – încep să își piardă din volum în jurul vârstei de 45 de ani, însă alte zone pot compensa, conform aceleiași Renzi-Hammond. De asemenea, alte aspecte cognitive precum inteligența cristalizată (cunoștințele acumulate și aplicate în situații noi) și cunoașterea socială (comportamentul adecvat în interacțiuni interpersonale) s-au îmbunătățit continuu în ultimele decenii.
Multe dintre aceste procese cognitive sunt menținute și consolidate prin rămânerea în circuitul muncii. În consecință, anumite persoane suferă un declin din punct de vedere mintal și fizic când ies din câmpul muncii. Un studiu a descoperit chiar faptul că amânarea pensionării a fost asociată cu un risc scăzut de deces, indiferent de starea de sănătate a angajatului înainte de pensionare. Experții speculează că pierderile care survin din pierderea activităților fizice legate de muncă și a interacțiunilor sociale sunt responsabile în mare măsură de declinurile post-pensionare.
Media sănătății și a dizabilităților nu spune însă întreaga poveste. În timp ce unii oameni rămân ageri și continuă să muncească până după vârsta de 80 de ani, alte locuri de muncă sunt mult mai solicitante din punct de vedere fizic și își pun amprenta pe sănătatea muncitorilor din domeniul respectiv.
„Există persoane care execută munci manuale chiar dacă, la 65 de ani, nu pot continua să facă o astfel de activitate foarte dificilă. Nevoia lor de pensionare trebuie să fie respectată”, spune doctorul Cohen.
În cazul acestor tipuri de munci, pensionarea chiar poate îmbunătăți rezultatele din perspectiva sănătății, după cum spune doctorul Renzi-Hammond: „Dacă renunți la un job care îți dăunează fizic, din cauza căruia dormi groaznic și care te stresează în mod constant, atunci pensionarea este nemaipomenită pentru starea ta de sănătate”.
Speranța de viață și speranța de viață sănătoasă
Acestea două sunt totodată diferite în funcție de rasă și gen, din cauza tipurilor de munci pe care anumite categorii de persoane este mai probabil să le practice, iar efectul stresului cronic generat de discriminare își lasă amprenta asupra corpului.
În cercetarea sa, doctorul Wettstein a descoperit că, la vârsta de 50 de ani, bărbații de culoare mai au o speranță de viață în câmpul muncii de aproximativ 17 ani, în vreme ce femeile albe ar mai putea munci încă 24 de ani.
„Știm că bărbații americani de culoare, în mod special, dezvoltă boli de la vârste tinere, trăiesc cu dizabilități, mor de tineri. De aceea, să nu le fie permis să se pensioneze până la bătrânețe înseamnă că ei pur și simplu nu vor beneficia pentru foarte mult timp de pensie. Acest lucru este valabil și în cazul persoanelor cu venituri mici, precum și al celor cu meserii solicitante. Creșterea vârstei de pensionare trebuie să ia în considerare toate aceste probleme, deoarece nu toată lumea va fi afectată la fel”, spune doctorul Lisa Cooper, director al Centrului Echitate pentru Sănătate John Hopkins.
Intenția inițială a sistemului de pensii american, la momentul înființării lui din 1935, era pur și simplu aceea de a oferi un sprijin cetățenilor în momentul în care aveau să fie incapabili să mai muncească. Un alt unghi din care a fost privit fondul de pensii a fost acela că ar trebui să-i răsplătească pe oameni cu câțiva ani de relaxare.
„Una dintre discuțiile insuficient abordate este cea despre ceea ce merită oamenii. Vorbim despre câțiva ani frumoși, în care suntem încă sănătoși și în care putem călători sau face alte activități. Este acesta un obiectiv național?”, se întrebă același doctor Cohen.
În Franța și, cel mai probabil și în alte părți, multă lume ar răspunde cu „da”.
Traducere și adaptare by Antonio Robitu
Citiţi şi
Singurul 1 Mai de care îmi amintesc
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
