Dostoievski

Pe 3 martie 2007, la Paris, murea, la nouăzeci și șase de ani, Henri Troyat.

Se născuse la Moscova și fusese botezat Lev Aslanovici Tarasov. Avea rădăcini armene, gruzine, ruse, germane.

A fost scriitor, membru al Academiei Franceze, dar mai ales a fost unul dintre cei mai buni biografi din secolul XX.

Nu știu pe nimeni care să fi scris mai bine despre viețile lui Cehov sau Dostoievski, de pildă.

Totul

Lucrarea sa despre Dostoievski este pur și simplu monumentală. Toată viața scriitorului rus (1821-1881) este recompusă în cele mai mici detalii. Troyat s-a documentat atât de minuțios încât știa totul despre Dostoievski. Nu e un cuvânt la întâmplare acesta: totul.

Și, înțelegându-i viața lui Dostoievski, Troyat devine unul dintre puținii care i-au înțeles perfect și opera.

Și ce viață Feodor Mihailovici! Una în care a fost orfan de mamă din adolescență, obligat de tată să urmeze studii într-un domeniu care nu-l interesa, condamnat la moarte din motive politice, grațiat în ultima clipă, trimis patru ani la ocnă, apoi obligat să slujească în armată, având domiciliu forțat, urmărit, hăituit, mereu înglodat în datorii, bolnav, epileptic și cu multe alte afecțiuni, unele niciodată diagnosticate, dar evidente.

Și mai mult: dependent de jocurile de noroc, adeseori ruinat de ruletă, căsătorit din dragoste cu o bolnavă de tuberculoză care îl lasă văduv de tânăr…

Dostoievski s-a recăsătorit și ultimii ani i-au fost mai senini, a reușit să aibă în sfârșit succes cu cărțile sale, cu marile sale cărți – Însemnări din subterană, Crimă și pedeapsă, Idiotul, Demonii, Frații Karamazov.

Suferința și sensul vieții omenești

Troyat, spuneam, i-a înțeles felul extrem de complicat de a fi și felul de a scrie.

E puțin probabil să fi înțeles în toate nuanțele ei cartea Crimă și pedeapsă, de pildă, dacă nu l-ați citit înainte pe Troyat.

Nu sunt mulți scriitori în istoria milenară a omului care merită citiți până la sfârșitul vieții noastre, fiindcă oricum nu își epuizează sensurile. Dostoievski este unul dintre ei.

A iubit poporul rus și țarul, n-a crezut că progresul sau știința ne vor face fericiți (ci doar că mută sursa nefericirii omenești). Dostoievski a fost, în destul de multe privințe, un redutabil conservator. Credea că Rusia e chemată să salveze lumea. Mesianismul acesta nu s-a împlinit, ba chiar dimpotrivă. Nu s-a întâmplat deloc așa – deloc. Dostoieveski a greșit.

Dar, în enorm de multe alte aspecte, Dostoievski a avut dreptate. A înțeles ca nimeni înainte tenebrele sufletului omenesc, întunericul, negativul vieții.

A coborât atât de departe în om și a văzut atât de departe în inima lui încât cărțile sale rămân răscolitoare și după mai bine de un secol. Și așa vor rămâne cât timp omul va mai avea conștiință.

Dostoievski, după anii săi de ocnă, a ajuns să creadă că omul, ca să nu se micșoreze, ca să nu își piardă sufletul și să nu îl piardă pe Dumnezeu, trebuie să sufere.

Suferința, deși pare cea mai mare nenorocire care ne este dată pe pământ, credea Dostoievski, de fapt ne eliberează și ne face să devenim oameni întregi.

Și, desigur, mai este Hristos. Ce scriitor a mai scris așa despre Hristos? Recitiți Marele Inchizitor!

Căci mai spunea Dostoievski și că dacă adevărul ar fi în altă parte, nu în Hristos, el nu ar urma adevărul. Ar rămâne cu Hristos.

Închei așa: biografia dedicată de Troyat lui Dostoievski este cea mai bună carte pe care am citit-o de la biografia dedicată de Troyat lui Cehov încoace. E posibil ca asta să însemne ceva.