Ne-am cunoscut în timpul școlii postliceale, eram colegi: ea, Cristina, 28 de ani, eu, Laurențiu, 48 ani. Și în timp am devenit prieteni. Având același drum către casă, ne povesteam multe, dureri, plăceri… Fiecare era în relația lui, eu – căsătorit, Cristina – într-o relație toxică, cum o descria ea.
Colegi de bancă și prieteni, începuse să îmi povestească viața grea și toxică trăită cu partenerul, cu foștii parteneri, dar și cu familia (tatăl – abuzator emoțional și mama – abuzatorul prin neglijență (a plecat în Spania când ea avea 12 – 13 ani).
Ne apropiasem sufletește, devenisem cel mai bun prieten, căruia îi dezvăluia și secretele cele mai mari – chiar și faptul că în adolescență s-a drogat că să scape de abuzurile tatălui.
A venit pandemia și nu ne-am mai văzut vreo doi ani decât online, apoi viața ne-a adus împreună sufletește și fizic. Eu divorțasem, ea era singură și din prieteni am devenit iubiți.
Am trăit un an cu concedii, iubire pasională, până în ziua în care am aflat că tatăl ei o urmarea prin nu știu ce aplicație. Eu nu am fost de acord și au început certurile. Atunci s-a întâmplat ceva ciudat: îi luam cadouri ca s-o împac și s-o fac dependentă financiar de mine, eu fiind deja dependent emoțional de ea. Doream să o ajut să-și ia bacalaureatul, să o ajut să își cumpere o casă ca să pot rupe legătura bolnavă cu tatăl ei, lângă care locuia cu chirie și îi făcea și menajul.
După o perioadă eram într-un cuplu cum se zice singuri în doi, stăteam împreună doar pentru satisfacția ei financiară și dependență mea emoțională. Până în ziua în care părinții au pus-o să aleagă între mine și ei și m-am trezit părăsit printr-un mesaj sec în online că a ales să rămână dependentă de părinți.
A renunțat la noul tip de viață oferit de mine (saloane de cosmetică, restaurante, concedii, ajutor la bucătărie, susținere morală, împlinire sexuală, iubire necondiționată, meditații la matematică, precum și alte plăceri și dorințe neîmplinite în copilărie.
Așa că, dragi părinți, aveți grijă cum creșteți copiii, nu-i vulnerabilizați emoțional și nu le stricați viața de adult! Învățați-i cum să trăiască și să simtă emoțiile nu cum și câte școli să facă. Un om fericit este un om mulțumit sufletește, nu cu o carieră de succes!
Guest post by Laurențiu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
