Pe 1 februarie 1852 ni s-a născut Nenea Iancu. Caragiale (click!) a murit în 1912, dar textele sale sunt bine mersi. Sunt actuale și, pesemne, eterne.
Nenea Iancu a trăit și a scris într-o epocă de tranziție. România (mică) încerca să se europenizeze, fără prea mult succes.
Căci toate erau (și atunci, cum sunt și acum) caricaturi: partidele politice, gazetele, peste tot moftangii și țațe, paradă și moț la nimic.
Nenea i-a constatat, i-a descris, le-a pus în față oglinda și, dezgustat de cum fusese tratat de vlahi, a plecat la Berlin, unde a murit în Exil.
Dar Nenea chiar a fost un patriot, a iubit mult România și i-a iubit mult pe români, așa, cu toate defectele lor. A practicat satira nu doar ca să-și râdă de ei, ci pentru a-i îndrepta. A fost un sentimental și un idealist Nenea al nostru. Desigur, a fost zadarnic.
Românii se folosesc până în ziua de astăzi de faptul că sunt ca-n Caragiale ca de o scuză: ăștia suntem, ce să ne faci, atât s-a putut, n-ai cu cine.
E plin în continuare de coane Joițica, de Tipătești, de Mițe Baston, de Pampon, de Crăcănei, de jupâni Dumitrache, de Trahanache, de Nae Cațavencu. Oho!
Nae? Patriote ca papagalul acela trimis de români să-i reprezinte la Bruxelles și să latre la Europa dumitale, el voind să știe numai de România sa. Ia uite Naele:
Ca orice fiu al țării sale…
în aceste momente solemne (de abia se mai stăpânește)
mă gândesc…
la țărișoara mea (plânsul l-a biruit de tot)
la România…
(plânge, aplauze în grup)
la fericirea ei…
la progresul ei (asemenea crescendo)
la viitorul ei (plâns în hohote, aplauze zguduitoare)
Așa este: suntem o căruță cu paiațe, cu personaje de Caragiale, personaje de bâlci, de mică tocmeală, provinciali, fățarnici, combinagii de duzină, nemernici, dar joviali. Și, desigur, o mână de excepții, care n-au mai prins loc în piesă.
Foto: Camelia Stan
Și oriunde mai scoate câte un român căpățâna în societate îl și vezi pe Nenea cum apare. L-a scris deja. Toți au fost scriși. N-a scăpat nimeni.
Fiindcă e adevărat că există un spirit al locului și al nostru e pururi răstignit între D’ale carnavalului și O scrisoare pierdută.
Da, suntem vechi, domnule. Deși a tot biciuit Nenea poporul cu spiritul său, nu s-a clintit românul cu un milimetru din albia sa istorică prin care tot curge – plin de sine, mereu concomitent ticălos și inocent. Ce, eș’ copil?
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Iar la zi de sărbătoare, nimicul cu moț
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
