A fost ziua națională a României, iar statul român a făcut ce știe el să facă: parade militare. Politrucii au generat aceleași discursuri inepte în aceeași odioasă limbă de lemn. Cetățeanul? E decor. E bun în poză, la fasole cu cârnați și cocardă tricoloră. E anexă la dreptul de vot. Nu contează și dacă nu contează, atunci România mai există doar ca ficțiune.
România, atâta câtă e, e dată de români. Iar românii nu sunt cei din compunerile de clasa a doua ale politicienilor care ar rămâne repetenți la orice învățătoare onestă din lumea asta. Ar rămâne, dragii de ei, repetenți încă din clasa întâi.
România e așa cum o fac românii, nu extratereștrii, nu americanii, nu oculta. Și cum o fac? Nu prea bine – România e încă un loc de unde se fuge, se evadează, se pleacă în disperare, cu blesteme, cu regrete, cu inima sfâșiată.
România nu o să fie niciodată o țară sănătoasă în care să vrei să trăiești atâta timp cât: se va da și se va lua șpagă, cât limba va fi vorbită prost și în bătaie de joc. Atâta timp cât, oriunde se strâng trei români, cel mai prost sau cel mai ticălos (dacă nu sunt unul și același) este ales să conducă. Atâta timp cât nimeni nu dă o ceapă degerată pe celălalt, cât lipsește orice simț al comunității, al responsabilității, cât educația se face la mișto, cât din spitale și de pe șosele scapă cine poate.
E de la noi
Românii fac toate astea, nu bulgarii, nu ungurii (care vor să ne fure țara, desigur), nici măcar turcii sau rușii.
Românii au făcut să nu mai avem nicio universitate în rândul lumii, să nu avem orașe inteligente (și tot mai puțini și oameni), să nu mai avem motive de bucurie, nici măcar la fotbal. Și tot românii defilează cu scuza inocenței: nu e de la noi, e de la ei. Nu, nu e. E de la noi.
De la cum ne îngrijim de propria persoană și de ceilalți, de la indiferență și fudulie. De la neputința de a organiza până și urcarea și coborârea dintr-un tramvai (altfel nu ne-am mai da cap în cap). România este în stare de disoluție. Dispare.
Pentru că au dispărut: legea, bunul simț, busola morală, decența, respectul. Iar fără acestea nu poate exista nici libertatea. Și nici prosperitatea, care nu se măsoară doar în bucuria mațului, ca la cimpanzei, nu poate exista.
Fără ele avem doar bâlci, cozi pe Valea Prahovei, înjurături și flegme pe geamul mașinii luate în rate. Și mai avem și felul în care arată orice toaletă de pe orice aeroport din lume la coada românilor. Atât s-a putut?
Și nu, nu Uniunea Europeană ne-a adus aici. Nu e cum cântă trompetele răsăritului. Dimpotrivă, fără Europa, România era astăzi o gubernie în care făceai târâș pe coate în glod. Bine, e posibil să fi fost tot vreun doctor în impostură premier, dar asta e deja altă poveste, despre selecția cadrelor în minunatul spațiu carpato-danubiano-pontic, unde se face de milenii valahíe în cerc.
Cei care nu se văd și ceea ce se vede
Și nu, ziceam, nu e obligatoriu să fie așa. Nimeni nu e condamnat să devină ce îl forțează matricea socială să devină. Nimeni nu e obligat să fie nesimțit, slugă cu susul și zbir cu josul, nimeni nu e obligat să fie vasal sau canalie ca să prindă un pic mai mult din nimicul care umple golul existenței în superba ființă românească.
Există, și nu puțini, oameni cinstiți în România, oameni talentați, oameni culți, oameni inteligenți, oameni rezonabili. Nu se văd, n-au loc de otrepe și proști gălăgioși și gusturile lor.
România, cât mai e, stă pe munca tăcută a acestor oameni. Oameni care nu se văd la absolut nicio paradă (apropo, nu e timpul să încetăm cu acest preludiu sau postludiu la războaie?, nu vremea să mai arătăm și altceva?, până când armament la mâna a doua, ca să speriem pe cine, pe bulgari? – sunt aliații noștri și bulgarii, nu se sperie).
Neamul nevoii!
Și nici sărăcia extremă nu se vede. Nici consecințele ei catastrofale. Cei defavorizați sunt umiliți zilnic în România și apoi e tot vina lor. Nu avem respect nici pentru copii, nici pentru femei, nici pentru bătrâni, nici pentru animale, nici pentru bolnavi, pentru nimic din ce nu e petardă verde rrromânească, pentru nimic din ce nu e clișeu de pocnitoare cu țărișoara în gură. Și de aceea ne învârtim la nesfârșit în cercul strâmt al îngustimii minții noastre comune. Pentru că, luată așa la comun, țara noastră e cam bătută în cap. Sau cum bine spuneau înaintașii: ne furăm singuri căciula. De ce? Nu putem da decât această societate plină de lachei, lichele și lături?
România nu este un iad, nu este nici un paradis, este o țară care arată fix cum o construim. Doi bani dăm pe ea – doi bani face. Iar asta se vede, asta e parada noastră zilnică.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Drumul lui David. Excepția și speranțele
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
