– Mie nu prea-mi place obiceiul ăsta, mi se confesează colega de birou. De ce e musai să zic “bogdaproste”, dacă primesc câteva prăjituri sau, din contră să fiu întrebată pentru sufletul cui le ofer, dacă se întâmplă ca eu să vin cu platoul cu bunătăți de acasă.
Prăjitura ți-o ofer, că m-am gândit că poate ți-ar plăcea și ție să guști. Pentru că m-am gândit la tine, nu neapărat la cineva din familie, care nu mai este… Mă privește contrariată, așteptându-mi părerea.
Eu, sincer, mai că-mi fac mea culpa că fac parte din categoria cărora li se pare perfect normal să zică „bogdaproste”, ba chiar mă gândesc cu precădere la apropiații mei trecuți în neființă, atunci când ofer ceva. Nu mi se pare un gest absurd să ne amintim de ei, măcar din când în când, mai ales că așa am fost învățați. Astea ne sunt obiceiurile.
Într-adevăr, obiecția colegei mele mă duce cu gândul la reacția vărului meu, a cărui fetiță, care avea pe atunci numai trei ani, la un Crăciun petrecut în familie, văzând masa așezată frumos, cu tot soiul de bucate, exclamă:
– Mmm, ce de bunătăți! E pomană?!
Eu am izbucnit în râs, însă vărul meu a iscat o discuție aprinsă cu soția, reproșându-i că mama ei prea o ia des la parastasele din sat, astfel că micuța cunoaște, mai ales, astfel de evenimente morbide.
Ajung totuși la concluzia că e mai bine pentru fetiță să rămână în grija bunicii, deocamdată, până va merge la grădiniță, decât să apeleze la o bonă.
Micuța îi privește mirată, neînțelegând ce anume l-a deranjat pe tatăl ei. Ea mergea cu bunica la astfel de evenimente, e drept, și se bucura aproape ca atunci când mergea la aniversările copiilor din sat. Doar că aici nu avea coifuri colorate, și nici tort, însă destule prăjituri. Și niciodată nu înțelesese cine e… “sărbătoritul”.
Adevărul e că, dacă mă gândesc mai bine, poate că obiceiul ăsta l-au inventat bătrânele de pe la sate care, nemaimergând pe la nunți, botezuri sau tăieri de moț, au găsit modalitatea lor de a socializa. De a se reuni, ocazional, de a depăna amintiri din tinerețe, în numele celui trecut demult în neființă. Și cum să-și arate mai bine prețuirea, decât preparând tot soiul de bunătăți, pe care să le împartă cu apropiații?!
*
– Se pare că, pe lumea cealaltă, francezii ăștia o să rămână nemâncați! ne spune soră-mea, amuzată, la telefon, în urmă cu mulți ani, când se stabilise în Franța și, fără să vrea, observa cât de diferite sunt obiceiurile noastre estice, față de cele occidentale.
Ne povestește cum acolo nu se obișnuiește deloc să se dea de pomană pentru sufletul celor plecați dintre noi. Și că tare ciudat se uită la tine când încerci să păstrezi câteva astfel de obiceiuri.
*
Îi răspund colegei mele că da, unele obiceiuri legate de morți mi se par învechite, uneori absurde. Nu toate, însă. O văd cum cade pe gânduri și zâmbește. Apoi îmi povestește cum nu a putut să nu se amuze de o întâmplare de demult, deși la momentul ăla era destul de tristă.
– Când a murit bunica, în seara de după slujba de înmormântare, mama a lăsat pe masă, în dreptul scaunului unde obișnuia să se așeze mamaia, un castron cu sarmale. Că așa-i tradiția.
În dimineața următoare însă, când am intrat în bucătărie, am găsit-o pe mama străvezie, aproape leșinată, de emoții.
E drept, așa se zice, că sufletul celui decedat mai rămâne cu noi în casă încă patruzeci de zile. Și mai e drept și că mama, ca o creștină cumsecade, respectase întocmai tradițiile noastre și lăsase castronul cu sarmale aburinde, de cu seară, în dreptul mesei unde bunica obișnuia să cineze. Însă, sincer, nu se aștepta chiar că maică-sa o să le și mănânce.
Înțelegând tărășenia, recunosc că m-a luat și pe mine cu fiori, îmi continuă ea povestirea. Dintr-odată mi s-a părut că străbunii noștri știau ei ceva, atunci când au stabilit tot felul de reguli ce se cer respectate întocmai.
Primul gând, oricât de neverosimil ar părea (în apărarea mea, menționez că eram încă sub șocul morții bunicii) a fost că, într-adevăr mamaia venise să-și mănânce sarmalele. Care alta să fi fost explicația?!
Eu și mama, singurele persoane (vii) din casă, stăteam la ceasul dimineții să rezolvăm misterul, privind buimace castronul gol de pe masă, imaginându-ne că bunica apreciase atât de tare bucatele, încât, de poftă, ștersese cu pâine chiar și marginile bolului. Pentru că, îți spun, nici urmă de sarma, bucată de carne sau foaie de varză nu mai era în castron!
Oricât mi-aș fi dorit s-o liniștesc pe mama, nu știam cum. Asta până când, de după soba din bucătărie apare, cu ochi scăpărători și dând frenetic din coadă, bucuros nevoie mare să ne, vadă… Azorel. 🙂
De tristețe, stres și oboseală uitaserăm complet de cățel. Iar lui Azorel atât îi trebuise: în loc să doarmă afară, în cotețul lui, se furișase în bucătărie și se tolănise în spatele sobei, de unde, pesemne, nu se clintise toată noaptea. Poate doar câteva momente, că sigur nu-i luase prea mult să înfulece sarmalele de pe masă, lăsând castronul curat și… nemișcat de la locul lui.
*
M-a amuzat copios întâmplarea, chiar dacă petrecută în cele mai triste momente. Așa că am râs cu poftă, cerându-mi scuze că râd zgomotos, simțindu-mă oarecum vinovată. Colega mea a râs și ea, mărturisindu-mi că a râs și atunci, cu riscul de a-și fi tulburat mama.
Vă mărturisesc că, până la sfârșitul zilei, am zâmbit ori de câte ori mi-am imaginat fața veselă a lui Azorel. 🙂
Cât despre obiceiurile noastre, până la urmă, oricât de stranii li s-or părea occidentalilor, noi, românii (probabil că și vecinii noștri est europeni), se pare că vom continua să le păstrăm și să ne amintim, în felul nostru, de cei ce ne-au rămas doar în gând…
Ramona este autoarea cărții Nu mai caut succesul.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Obiceiuri, tradiții și superstiții de Sfântul Vasile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
