Aseară, uitându-mă la știri, mi-am dat seama că trăiesc într-o țară în care mai nimic interesant nu se întâmplă, fiindcă, în afară de niște accidente de circulație, niște corupție (boooring!) și niște hauăleuri cum că „vai, ce prost e Guvernul ăsta, că nu are habar cum să facă să plafoneze coerent prețul curentului și al gazelor (cum au reușit guvernele unor țări inteligente), de nu-i în stare nici măcar să-și estimeze bugetul pe anul viitor”, mai nimic nu vezi.
Totuși, ne mai scoate din că*at (tot) Vasluiul, cu câte-o știre de primă mână, cum ar fi, de pildă, claca făcută de niște săteni pentru a-și îngropa creștinește un vecin fără urmași, mort la spital, singur cuc. Au adunat oamenii ăia bani de colivă, de apă minerală, suc, vin și țuică, gospodinele au gătit sarmale și colaci pentru pomană, au plătit părintele și dascălul, ba și pe groparul satului, care-a prestat o groapă pe măsura gradelor pălincii care l-a sprijinit în adâncul demers de doi-pe-optzeci-pe-doi-pe-optzeci și s-au adunat să jelească-îngroape-pomenească mortul, după datina strămoșească.
Ce să vezi însă, îngroapă pe cine nu-i, că „prăpădiții ăia de la spital” nu i-au dat drumul mortului acasă, fiindcă, neavând urmași, legea zice că-i musai să-l țină vreo șapte sau zece zile (n-am înțeles exact) la morgă, să nu care cumva să fie revendicat de vreo rudă rătăcită.
Ăștia însă, vecinii, dacă tot s-au căznit să gătească și investească din puținul lor într-o înmormântare cum scrie la carte, au hotărât că nu-i lăsat de la Dumnezeu să arunce mâncarea, drept care s-au așezat la pomană, cum altfel, fără… mort.
Mai supărat a fost părintele, că-n timpul ăla putea să facă altceva, cum ar fi… nimic, dar la el acasă, însă, dacă tot a fost deranjat, a dat și el pe gât, întru pomenirea răposatului, câteva țoiuri de palincă și vreo unșpe sărmăluțe cât degetul mic, cum se fac cu astfel de prilejuri, retrăgându-se doar după ce a râgâit un „Doamne-odihnește-l-pe-robul-tău-rămas-al-nimănui-să-mă-chemați-când-îl-slobozesc-ăia-din-morgă!”
Sensibilă, cum mă știți, m-am răsucit de râs pe canapea (cu pioșenie în suflet, totuși, pentru sufletul celui fără de urmași trecut în neființă, de!), înțepenind însă brusc doar când una dintre vecinele răposatului, o femeie muncită, profund ridată și legată la cap cu o cârpă ponosită, rugată fiind de reporter să povestească ce s-a întâmplat, a povestit, cu o gură cvasi-știrbă, tot ce v-am zis eu mai sus, începându-și însă discursul cu o precizare devastatoare pentru greu-încercata mea putere de îndurare: „În 53 de ani de viață ai mei, grăi femeia, eu așa ceva n-am văzut!”
Brusc, știrea cu pomana fără mort mi s-a șters complet de pe retină, iar filmul întregii întâmplări mi s-a voalat de parcă a deschis cineva brusc camera obscură (sorry, mileniali, că nu știți ce-i aia, dar n-am acuma vreme să vă explic despre Smena 8 și filme voalate și alea, alea), singura știre pentru mine rămânând aceea că la țară, la ora asta, în SECOLUL ăsta, trăiesc femei care, aproape de-un leat cu mine fiind, arată mai în vârstă cu douăzeci de ani.
M-am întristat nespus, condiția femeii de la țară, din România, fiind un subiect la care nu o dată am reflectat, exclamând parcă fără să vreau să scot neapărat niște vorbe pe gură:
– Doamne, biata femeie… prin ce-o fi trecând?
Bărbatu-meu, de alături, nefiind neapărat atent la știre, dar auzind el ceva, îmi potențează trăirea:
– Pfoai, honey, îți dai seaaama, e doar cu vreo trei ani mai bătrână decât tine și uite, săraca, cum…
Acuma, ce vreau eu să vă zic… Bărbatu-meu, în mod suspect, încă-i viu.
Pe Eugenia o găsiţi toată aici & aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
N.red: am ales să ilustrăm acest articol și cu un tablou de Matisse din 1936 intitulat bluză de țărancă. Ia noastră, adică. Portul nostru de sărbătoare e tare frumos, a inspirat mari designeri ai lumii, și femeile noastre de la țară au arătat dintotdeauna bine când l-au purtat.
Erau frumoase bunicile și străbunicile noastre așa îmbrăcate pentru poze, dar viață ușoară n-au avut, cum nu au nici azi majoritatea femeilor care trăiesc încă la sat, deși au trecut decenii bune. Și anii lor, chiar de nu-s chiar mulți, par mai mulți. Și boli pe care noi, la oraș, am reușit să le vindecăm, la ele s-au cronicizat. Și e nedrept. N-ați vrea voi să adoptăm o femeie de exact aceeași vârstă cu noi de undeva, dintr-un sat din apropiere, și să avem grijă de ea în toate felurile în care putem? Sau poate deja faceți asta? 🙂
Citiţi şi
Două femei care au făcut pace cu îmbătrânirea
Advanced Love – niciodată nu e prea târziu să te îndrăgostești
Fotografia și citatul zilei: Susan Sontag, Femeile ar trebui să spună adevărul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
