Cel mai înfricoșător prădător al savanei, adică leul, are în comportamentul lui de ucigaș o delicatețe cu care își tratează victimele care de multe ori trece neobservată: înainte de a le mânca, el oferă victimelor o anestezie.
E ca și cum leul ar înțelege durerea prin care urmează să treacă gazela când o va mânca și, de aceea, nu o rupe în bucăți de vie, nu îi smulge vreun picior din alergare, nu îi sfâșie burta cât timp ea mai răsuflă.
Leul, ca și tigrul, ca şi ghepardul sau pantera, înainte de a-și mânca victimele, mai întâi le sugrumă.
Adică le apasă traheea și așteaptă liniștit lângă ele până când prada moare lipsită de aer. E ca și cum gazela sau antilopa ar muri înecată într-o apă. Sau ca și cum ar fi înghițit ceva care le-a rămas în gât. Moartea nu mai are nimic din ferocitatea apocaliptică de a fi mâncat de viu.
Abia apoi, după ce animalul nu mai suflă și nu mai simte nimic, începe leul să rupă cu colții din ea, să o sfâșie, și să o mestece.
Adică exact la fel cum facem și noi cu animalele din galantar.
Există însă în lumea aceasta un prădător mult mai feroce decât toți leii, crocodilii și hienele la un loc.
Este un prădător care mănâncă oameni de vii fără niciun avertisment și fără nicio anestezie prealabilă. Un prădător paradoxal pentru că trăiește pe lângă casa omului, supus și amical, ca un prieten. Dar care abia așteaptă momentul tău de neatenție în care să te prindă descoperit ca să te devoreze de viu:
FOCUL.
Iar focul, în forma lui sălbatică, preferă copiii și oamenii tineri.
Pe aceștia îi perpelește și îi linge pe carnea lor fragedă cu flăcările, până când din ei nu mai rămâne decât un miros insuportabil și un tăciune fumegând. Iar lângă tăciunele acela care până cu câteva minute înainte fusese copilul său iubit, secat de lacrimi și de putere, dus deja de pe lumea aceasta, rămâne un părinte alb, paralizat.
Durerea, ca și viteza, are o limită, peste care, oricât de multe alte nenorociri însumezi, mai mult de atât nu poți să suferi. Să arzi de viu, este limita de sus a durerii, la fel cum lumina este limita de sus a vitezei.
Există însă o excepție: durerea părintelui.
Părintele care vede cum din copilul lui carbonizat și fumegând se desprinde și cade carnea ca de pe un animal făcut pe grătar, poate să treacă dincolo de viteza luminii și de limita durerii.
Durerea unui părinte este singura excepție a evoluție și a biologiei prin care omul se poate transforma din om, direct și instantaneu, în piatră.
De aceea, dacă vedeți oameni de piatră albă pe străzi, salutați-i cu ce aveți voi mai sfânt în voi, plângeți puțin alături de ei și pe urmă mergeți repede, repede acasă, strângeți-vă copiii în brațe, pupați-i pe obraji și implorați-i, în genunchi, să trăiască!
Citiți și Cum e Raiul azi, cum se vede lumea asta de acolo, Alex?
Puteți să vă împrieteniți cu autorul aici sau să aflați mai multe despre el aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
