“Tata e mort; s-a stins acum două luni. Cei de la spitalul din New York mi-au dat hainele lui, ceasul și cartea pe care o citea în timp ce mânca singur la restaurant. I-am căutat prin buzunare, mai întâi ale pantalonilor, apoi ale trenciului, după vreun bilet adresat mie. Negăsind nici unul, am citit cartea despre teoria dreptului și despre Maimonide. Nu înţelegem nici un cuvânt. Nu mă pregătisem să fac față morții lui. El nu mă pregătise. Mama s-a prăpădit când aveam trei ani. Ne confruntaserăm deja cu moartea, în felul nostru ne puseserăm de acord că ne-am încheiat socotelile cu ea. Apoi, fără nici un avertisment, tata a încălcat înțelegerea noastră.
La câteva zile după shiva¹, Koren mi-a adus cheile apartamentului din Tel Aviv. Nu știam că se găsește acolo vreo proprietate de a tatei. În ultimii cinci ani, înainte să moară, predase în semestrul de iarnă în Israel, în orașul în care a copilărit. Dar eu întotdeauna am presupus că locuia în camere puse la dispoziție de universitate, genul de locuințe libere, impersonale, pe care le primesc de regulă profesorii străini, în care găsești de toate și nimic: sare în dulap, dar niciodată ulei de măsline; un cuțit, dar unul care nu taie. Nu mi-a povestit aproape nimic despre apartamentul în care locuia din ianuarie până în mai. Nu că l ar fi ținut secret. Știam, de exemplu, că stătea în centru și că de trei ori pe săptămână făcea naveta până în campusul din Ramat Aviv, pentru că prefera orașul, și că apartamentul lui nu era departe de mare, unde îi plăcea să meargă la plimbare dimineața, în zori. Când vorbeam la telefon, ceea ce se întâmpla adesea, și îmi povestea despre concertele la care se ducea, despre mâncărurile pe care încercase să le gătească și despre cartea pe care o scria, nu îmi imaginam niciodată ambianța în care se afla el la celălalt capăt al firului. Iar când încercam să mi amintesc de acele convorbiri, mi se părea că nu mai era nimic dincolo de sunetul vocii tatei: mă absorbea cu totul, alungându mi până și nevoia de a mi imagina.
Și totuși, iată-l pe Koren cu cheile apartamentului despre care nu știusem nimic. Koren, executorul testamentar al tatei, era cel care se îngrijise de pregătirile pentru înmormântare; eu nu a trebuit decât să fiu de față când l-au coborât în mormânt, să arunc prima lopată de țărână. Când am auzit zgomotul sec pe care l-a făcut căzând pe sicriul din lemn de pin, mi s-au muiat genunchii. Stând acolo, în cimitir, îmbrăcată cu o rochie prea groasă pentru o vreme caldă, mi am adus aminte de singura dată când l am văzut beat. El și cu Koren cântaseră atât de tare, că mă treziseră: Chad gadya, chad gadya². O căpriță, o căpriță. A venit cățelul și a mușcat pisica aceea care a mâncat capra pe care a cumpărat o tata cu doi zusim³. Tata mi-a spus odată că în Tora nu se face nici o referire la sufletul nemuritor – că sufletul, așa cum îl cunoaștem, se găsește menționat doar în Talmud și, la fel ca progresele tehnologice, simplifică lucrurile, dar îi desparte pe oameni de ceva care le-a fost cândva un dat natural. Oare ce spunea el prin asta? Că inventarea sufletului a făcut ca oamenii să nu mai știe ce înseamnă moartea? Ori mă sfătuia să nu mă gândesc la el ca la un suflet odată ce va fi părăsit lumea aceasta?
Koren a copiat adresa pe versoul cărții lui de vizită și mi-a spus că tata a vrut să îmi revină mie apartamentul. Mai târziu, pe când stăteam pe holul iluminat cu neon și așteptam să-i vină liftul, simțind, poate, că nu și-a transmis corect mesajul, Koren a adăugat: „Se gândea că e un loc unde ai putea să mai mergi câteodată.“
De ce? De ce, dacă în toți anii ăștia nu fusesem niciodată la el în vizită acolo, nici nu mă invitase vreodată? Aveam veri în nordul țării, dar rareori luam legătura cu ei; mama lor, sora tatei, nu semăna nici pe departe cu el. Verii mei sunt oameni duri, practici, cu sânge rece. Acum au deja, la rândul lor, copii, pe care îi lasă să zburde în voie pe străzi, să se joace cu obiecte ascuțite și ruginite. Îi admir, dar nu știu cum să comunic cu ei. După ce a murit mama, m-am întors acolo o singură dată, când aveam zece ani. Nu mai aveam nici un motiv să o fac. Ca și când ar fi luat o hotărâre, tata a renunțat să îmi mai vorbească în ebraică. De ani de zile îi răspundeam în engleză, așa că abia dacă am observat, dar mai târziu mi am dat seama că limba în care încă mai visa însemna o înfrângere suferită într o dispută pe care o avusese cu altcineva, nu cu mine.
Acum, când îmi vorbește străinul din apartamentul tatei, îi răspund, din reflex, în engleză:
— Sunt fiica lui Adam. Dar dumneavoastră cine sunteți?
— M-ai luat prin surprindere, spune el, bătându-se cu palma în piept.
Se așază pe canapea cu genunchii depărtați.
— Sunteți un prieten de al tatei?
— Da, răspunde el, frecându se pe gât, pe sub gulerul descheiat.
Părul de pe pieptul lui e rar și cărunt. Îmi face semn să mă așez, de parcă eu aș fi persoana care a apărut neanunțată în camera lui de zi, nu viceversa. Cu ochi care-i sticlesc, mă evaluează din cap până-n picioare.
— Ar fi trebuit să mi dau seama, semeni cu el. Doar că ești mai drăguță.
— Nu mi-ați spus care-i numele dumneavoastră.
— Boaz.
Tata nu pomenise niciodată de vreun Boaz.
— Sunt un vechi prieten, spune străinul.
— De ce aveți cheile?
— Îmi dă voie să folosesc apartamentul când nu e el aici. Doar uneori, când vin în oraș. Stau în dormitorul din dos și controlez să nu fie probleme. Luna trecută s-a scurs apă de la cei de deasupra.
— Tata a murit.
Preț de o clipă nu spune nimic. Simt că mă studiază.
— Știu.
Se scoală în picioare, întorcându-se cu spatele la mine, și ridică sacoșa grea cu cumpărături pe care o pusese pe jos mai devreme. Dar în loc să plece, așa cum mă aștept să facă – cum ar face orice om normal –, se retrage în bucătărie.
— Pregătesc ceva de mâncare, anunță el fără să se întoarcă. Dacă ți-e foame, o să fie gata în cincisprezece minute.
Din camera de zi, îl observ în timp ce toacă legumele cu dexteritate, sparge ouăle și cotrobăie în frigider. Mă enervează să îl văd atât de relaxat, ca la el acasă. Tata nu mai e, și totuși străinul ăsta are de gând să abuzeze de ospitalitatea lui. Dar nu am mâncat nimic toată ziua.
— Stai jos, îmi ordonă el, lăsând să alunece omleta din tigaie în farfuria mea.
Ascultătoare, îmi ocup locul exact așa cum făceam când mă chema tata la masă. Hăpăi mâncarea fără să dau impresia că îi simt gustul, ca să nu îi ofer lui nici o satisfacție – cu toate că e bună, așa cum de mult nu am mai mâncat. Tata mereu zicea că mâncarea i se pare mai gustoasă când mă vede pe mine mâncând, dar și mie mi se părea mai bună când o gătea el. Iau cu degetele ultimele frunze de salată din farfurie și, când mă uit în sus, străinul mă urmărește cu ochi de un verde pal.
— Părul, zice el, mereu îl porți așa scurt?
Îl săgetez cu privirea ca să fie clar că nu mă interesează să intru în intimități. Preț de câteva minute mănâncă în tăcere, după care încearcă din nou:
— Ești studentă?
Îmi beau apa fără a mă osteni să-l corectez. Prin fundul paharului îi văd gura ca prin ceață.
Îmi spune că e inginer.
— Înseamnă că vă puteți permite să vă cazați oriunde vreți când veniți în oraș, zic eu.
Se oprește din mestecat și zâmbește, descoperindu și dinții mici, închiși la culoare, ca de copil.
— Lucrez într un departament al administrației municipale, spune el, adăugând numele unui oraș din nord. Oricum, așa mi se pare cel mai comod.
Pentru el, oricine o fi el, nici nu contrează că a murit tata – de ce ar lăsa așa ceva să-i perturbe confortul?
Mă hotărăsc să i zic să plece chiar în clipa asta. Îmi împing scaunul înapoi și îmi pun farfuria în chiuvetă, dar în schimb mă trezesc spunându-i că ies să fac o plimbare.
— Bun, zice el și mestecă înainte pe îndelete, ținând furculița și cuțitul suspendate delicat în aer, deasupra farfuriei. Du-te să iei puțin aer curat. Spăl eu vasele.
E după amiază târziu, dar arșița nu s-a mai domolit. Cu toate acestea, supărarea îmi trece odată ce ies din casă. Când veneam cu taxiul de la aeroport am fost surprinsă să văd cât de urât și delabrat arată totul, cu zidurile ciupite, parcă, de vărsat și barele ruginite de oțel ale coloanelor de beton armat ieșite în afară, pe acoperișuri. Dar acum m-am obișnuit cu asta. Ba chiar mă liniștește, într-un fel, această decrepitudine lenevoasă, împreună cu copacii prăfuiți, cu lumina galbenă a soarelui și cu sunetul limbii tatălui meu.
Curând ajung la mare. Mă așez turcește pe plajă și îmi aleg o părticică din mare pe care să o urmăresc cu privirea, o mică porțiune care se modifică sub influența luminii, a vântului și a unei forțe din adâncuri. La buza țărmului șade o fetiță care chiuie de bucurie de fiecare dată când i se revarsă valurile pe piciorușe, în vreme ce părinții ei stau pe scaune de plastic, discutând și trecându-și unul altuia un termos cu cafea. E destul de ușor de înțeles ce l-a atras pe tata să se întoarcă aici. Mai greu de priceput este de ce a stat departe de locurile astea timp de douăzeci de ani. A plecat cu mine după ce a murit mama. A obținut un post în învățământ, la New York, eu am început școala și am vorbit din ce în ce mai rar despre absența mamei și despre viețile noastre dinainte. Eu m-am integrat și m-am simțit acasă, dar el n-a putut fi niciodată altceva decât un străin, și acum, că mă aflu aici, în orașul lui, mă întreb pentru prima oară de ce o fi așteptat atât până să se întoarcă, după ce eu crescusem și absolvisem deja facultatea. Când am deschis prima dată ușa apartamentului despre care nu știusem nimic, am fost copleșită de ceea ce am descoperit: pereții căptușiți cu cărți, covoarele decolorate pentru care tata a răscolit, probabil, piețele, discurile lui cu muzică de operă, fleacurile decorative de pe rafturi, suvenire de prin călătoriile lui, cutiile de cositor pentru ceai și farfuriile colorate din dulapul din bucătărie, pianina hodorogită cu partitura cu muzică de Bach încă deschisă pe suport. Până și izul de mirodenii din bucătărie. Era casa tatei, fără nici o îndoială; aici erau toate lucrurile pe care le iubea. Dar tocmai mulțimea asta exhaustivă m-a uimit și m-a tulburat. Era ca și cum priveam viața tatei răsturnată cu susul în jos: aceasta era adevărata lui casă, iar apartamentul în care crescusem era doar locul unde stătea când lipsea de aici. Stând în mijlocul camerei de zi, m-am simțit trădată, cu un pumnal înfipt în spate. Dacă ar exista ceea ce se numește suflet, al lui, oricât se va fi abătut din drum, unde s-ar întoarce?
Până să mă întorc pe strada tatei s-a lăsat deja întunericul și văd luminile aprinse în apartament. Ochiul meu surprinde ceva mișcându-se pe frânghia de rufe care se întinde de la geamul băii. Niște cămăși – cămășile mele – se leagănă în umbră. Urmăresc cu privirea firul frânghiei până când dau cu ochii de două mâini mari care, cu delicatețe, îmi agață desuurile la uscat.
Urc în goană cele două șiruri de trepte, apăs nervos comutatorul de pe palier, caut cheile pe bâjbâite și intru pe ușă ca o vijelie.
— Ce faceți aici? explodez eu gâfâind, cu sângele pulsându-mi în urechi. Cine v-a dat dreptul să-mi umblați prin lucruri?
Inginerul municipal s-a dezbrăcat până la maioul alb. Coșul cu rufe umede stă în echilibru pe scăunelul de lângă el.
— Erau deasupra mașinii de spălat. Mi-am pătat cămașa când am gătit și mi s-a părut că-i o risipă să pornesc mașina de spălat pentru nimica toată.
Își înfige un cârlig de rufe între buzele groase și se întoarce la activitatea migăloasă de a-mi întinde hainele la uscat până se umple frânghia. Are umerii plini de acele pete de la soare care apar odată cu vârsta, dar brațele îi sunt groase și musculoase. Nu poartă verighetă.
— Ascultați-mă, spun eu cu voce joasă, cu toate că el deja mă ascultă. Nu știu cine sunteți, dar nu puteți să dați buzna așa, pur și simplu, în apartamentele oamenilor, să le violați intimitatea.
El pune hainele în coș și își scoate cârligul din gură.
— Ți-am violat cumva intimitatea?
— Îmi umblați prin desuuri!
— Și crezi că manifest vreun interes pentru ele?
Acum simt că mă izbește în față un val de căldură. Perechea de chiloței violet pe care o avea în mână cu o clipă înainte este veche și cu aspect pueril, cu elasticul lăbărțat.
— Nu la asta mă refer.
— Atunci ce vrei să spui? Nu vrei să-ți spăl rufele? Data viitoare n-o să ți le mai spăl.
Prinde cu cârligul ultima cămașă și se îndepărtează de fereastră.
— Ai înghețată în frigider. Eu ies și mă întorc abia mai târziu. Nu-i nevoie să mă aștepți; am cheia. În caz că n-ai unde să te duci, e un film bun la nouă, la televizor.
De ce-oi vedea filmul ăsta? Mănânc înghețată și mă uit la film, exact așa cum m-a sfătuit el. Ce e drept, filmul nu-i tocmai rău, dar pe mine tot mă fură somnul, și când mă trezesc rulează altceva. E trecut de miezul nopții. Pun ceasul tatei la ureche. Doar un pic va mai ticăi, și curând surplusul de timp pe care mi l-a lăsat tata se va irosi. Dar deocamdată ticăie întruna.
Undeva miorlăie o pisică, sau poate plânge un copil. Dau drumul la apă să fac baie și, întinsă pe spate, observ pentru prima oară o pată întunecată de umezeală pe tavan, unde tencuiala a început să se cojească în urma unei infiltrații. Înainte să mă duc la culcare, bat la ușa micului dormitor din dos, deși știu că nu e acolo: l-aș fi auzit intrând. Apăs pe comutator. Patul îngust e făcut, cu așternuturile strânse la fel de ordonat ca ale unui soldat. El pare a fi prea corpolent pentru un asemenea pat – patul meu, îmi vine gândul ăsta pe neașteptate, cel în care voia tata să dorm eu, dacă voi veni vreodată în vizită. Numai că nu îl vizitasem niciodată, așa că pătuțul fusese împrumutat, între timp, unui străin.
La picioarele patului este o comodă de lemn, singura piesă de mobilier care mai are loc în cameră. Deschizând sertarul de sus, dau peste o trusă de bărbierit, o periuță de dinți și un schimb de lenjerie de corp. Celelalte sunt goale.
În dormitorul tatei, scot micul album cu fotografii legat în piele pe care l-am găsit în sertarul noptierei lui. În apartamentul în care am copilărit, singurele poze pe care le ținea tata erau cele care mă înfățișau pe mine, și acum, de o săptămână de când am găsit micul album, mă uit la fotografii și nu mă mai pot opri. Pe prima pagină e o poză cu el tânăr, chiar mai tânăr decât sunt eu acum. Poartă pantaloni scurți și bocanci de excursionist și stă în fața peretelui de stâncă al unui canion. E straniu cât de bine seamănă chipul din fotografie cu al meu. Deși întotdeauna a existat între noi o asemănare, ea a fost estompată de diferența de vârstă. Dar în poza asta se observă cu ușurință ce se întâmplă – cum se transmit de a lungul timpului, din generație în generație, forma unui nas, o pereche de urechi un pic prea clăpăuge, un ochi care este doar puțintel mai mic decât celălalt, de parcă s-ar abține să vadă. Chiar și posturile noastre corporale sunt similare, de parcă ne-am fi născut, unul după altul, ca să ocupăm același loc în spațiu.
Îmi ia doar o secundă să-l reperez în poza următoare. Înoată într-un lac, sub o cascadă, împreună cu alții, ține gura deschisă, îi râd ochii, obturatorul a fost declanșat chiar în momentul în care el îi striga ceva persoanei din spatele aparatului. În cea de-a treia poză stă pe vine pe o stâncă, fără cămașă pe el, cu o țigară în mână și având alături o fată cu picioarele întinse înainte. Acum trăsăturile familiare ale feței lui, care sunt și ale mele, încep să mi se pară și mai bizare, pentru că tânărul ăsta relaxat are foarte puțin în comun cu tata, care era disciplinat și riguros chiar și când căuta să-și satisfacă o plăcere. În ultima fotografie are brațele întinse în lături și râde într-un deșert ce se întinde în spatele lui la nesfârșit. Mă umple de nostalgie, ca și când aș fi fost și eu acolo cândva, demult, sau ca și când o parte din mine este tot acolo, ori poate că e doar sentimentul că aș da orice să mă întâlnesc cu el în locul acela, să stau față în față cu el, o imagine în oglindă a pustiului care se întinde la infinit în spatele meu.”
[1]. În iudaism, perioada de doliu de șapte zile care urmează imediat după o înmormântare, în timpul căreia, în casa celui decedat, a unei rude, sau a unui prieten apropiat se spun rugăciuni, se recită kadișul (o rugăciune sub forma unui imn de laudă adresat lui Dumnezeu) și sunt rememorate momente din viața decedatului.
[2]. „O căpriță, o căpriță“, versul în limba aramaică al unui cântec hazliu (pentru care există și versiunea ebraică), cântat la sfârșitul mesei rituale care marchează începutul sărbătorii Pesah (Paștele ebraic, care cade în luna martie sau aprilie), de celebrare a eliberării din robia egipteană și a ieșirii din Egipt a fiilor lui Israel sub conducerea lui Moise.
[3]. Forma de plural a substantivului ebraic zuz, monedă folosită de vechii evrei în timpul stăpânirii romane.
Fragment din povestirea „Dorm, dar inima-mi veghează” din volumul de povestiri Să fii bărbat al scriitoarei americane Nicole Krauss.
Să fii bărbat (Povestiri), Nicole Krauss
Traducere din engleză de Mihaela Dumitrescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2022
Volum câștigător al Wingate Literary Prize 2022 • În 2020, inclus printre cele mai bune cărți ale anului în publicațiile Times, O, The Oprah Magazine, Time Magazine, Financial Times, Esquire, Bustle, Lit Hub, Electric Literature, Library Journal și „Editors’ Choice“ în New York Times Book Review • În curs de traducere în 20 de țări.
Să fii bărbat – asupra titlului volumului planează aceeași ambiguitate ce învăluie personajele imaginate de Nicole Krauss, ființe dinamice, cu traiectorii sinuoase sau imprevizibile, care se construiesc sau se reinventează, adaptându-se din mers unei lumi ficționale lipsite de stabilitate și de certitudini. Prozele scurte ale lui Nicole Krauss sunt construcții complexe, reunind mai multe fire tematice care converg în ideea libertății de a alege să fii tu însuți, „fără precedent“, fără a te supune unui model, unei tradiții sau unei presiuni exterioare ce te-ar diminua sau limita. A le reduce însă la un nucleu tematic ar însemna să le simplifici, să le ignori ambivalențele și subtilitățile. În urma fiecărei povestiri rămâne un rest de adevăr nespus, o enigmă neelucidată, o incertitudine cu privire la personaje și la resorturile lor comportamentale.
Raportându-se interogativ la viață, fără a-i răpi misterul, fără a oferi răspunsuri univoce și fără a ceda stereotipurilor despre masculinitate și feminitate, Nicole Krauss pune în mișcare în proza ei o lume caleidoscopică – adolescenți rebeli în căutarea propriei identități, femei puternice, în ciuda aparenței de fragilitate, femei cu voințe inflexibile, mereu dispuse să pornească în noi aventuri, cupluri care se fac și se desfac în numele libertății, bărbați dominatori, lipsiți de empatie, obișnuiți prin profesie cu violența și agresivitatea, dar totodată vulnerabili, profesioniști reputați, dar gata să facă orice compromis pentru a-și realiza proiectele, fii devotați și obedienți, dar purtând în spate povara conformismului, mame care izbutesc sau nu să mențină echilibrul dintre ceea ce oferă familiei și ceea ce păstrează pentru sine pentru a rămâne ele însele, tați autoritari, dar în același timp sensibili la suferințele copiilor –, și toată această lume se coagulează aproape ca un roman.
„Un volum superb.“
New York Times Book Review
„Primul volum triumfător de acest fel al lui Nicole Krauss străbate lumea în lung și în lat prin cele zece povestiri ambițioase, scrise pe parcursul a două decenii, care explorează problemele dificile ale sexualității, dorinței și relațiilor interumane autentice. Este o carte spectaculoasă.“
Publishers Weekly
„Pendulând între tensiune și exuberanță, disciplină și expansivitate, aceste povestiri strălucesc prin intuiție și momente de o desăvârșită frumusețe. Ele îndeamnă la râs copios, invită la gândire profundă, încântă și tulbură în egală măsură. Bucuria și durerea se întrepătrund în țesătura fină a acestei cărți extraordinare.“
Boston Globe
„Să fii bărbat oferă plăcerea de a te afla în compania intelectului surprinzător și exigent al lui Nicole Krauss, împins înainte de o imaginație mereu curioasă să descopere limitele și posibilitățile ficțiunii, ale timpului și ale iubirii.“
San Francisco Chronicle
Nicole Krauss s-a născut în Brooklyn, în 1974. În 1992 este primită la Stanford University, unde obține o diplomă de excelență în literatura engleză și scrie poezie sub îndrumarea poetului Iosif Brodski. În 1993 debutează ca poetă, iar în 2002 se numără printre finaliștii la Yale Younger Poet’s Prize; tot atunci poemele ei ajung în paginile publicațiilor The Paris Review, Ploughshares și Doubletake. În 1996 urmează un masterat în istoria artei la Oxford University, desăvârșindu-și studiile la Courtauld Institute din Londra. Primul său roman, Un barbat intră în cameră (Man Walks into a Room; Humanitas Fiction, 2011), apare în 2002 și este finalist la Los Angeles Times Book of the Year. În 2005 publică bestsellerul inter¬național Istoria iubirii (The History of Love; Humanitas Fiction 2007, 2012, 2017) pentru care primește William Saroyan Prize for International Literature și Prix du Meilleur Livre Étranger. Romanul este desemnat „Cartea anului“ de Amazon.com și se numără printre cărțile finaliste la Orange Prize, Prix Femina Étranger și Prix Médicis Étranger, aflându-se și pe lista lungă a International IMPAC Dublin Literary Award 2007. În 2017 este ecranizat în regia lui Radu Mihăileanu. În 2007, prestigioasa revistă Granta o include pe Nicole Krauss printre cei mai buni tineri romancieri americani, iar în 2010, The New Yorker o alege pe lista celor mai buni 20 de scriitori sub 40 de ani. Cel de-al treilea roman al lui Nicole Krauss, Marea casă (Great House, 2010; Humanitas Fiction, 2012), se bucură de mare succes de critică și de public, fiind finalist la National Book Award și Orange Prize. În 2017 publică romanul Pădurea întunecată (Forest Dark; Humanitas Fiction, 2018). În 2020 îi apare primul volum de povestiri Să fii bărbat (To Be a Man; Humanitas Fiction, 2022), câștigator al Wingate Literary Prize 2022. În 2021, Nicole Krauss primește Sami Rohr Inspiration Award. Proza ei a apărut în The New Yorker, Harper’s, Esquire, Best American Short Stories, iar cărțile sale sunt traduse în peste 35 de limbi.
Citiţi şi
Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
