Prezentat la Festivalul Internațional de Film de la Veneția și la cel de la Deauville, filmul recent produs de Netflix, Blonde, a stârnit deja numeroase reacții contradictorii. Unii comentatori l-au defăimat pentru schematismul său psihologic, așa-zisul stil publicitar, cruzimea și stinghereala iscată de anumite scene. Lăsând deoparte aceste prime reproșuri, Blonde se dovedește a fi o punere în scenă supusă unei logici elastice, care să producă ici-colo goluri pe cât de stimulatoare, pe atât de destabilizatoare, practic, o peliculă care e departe de o biografie cinematografică în sensul clasic.
Adaptând romanul lui Joyce Carole Oates, Andrew Dominik a realizat o producție despre viața lui Marilyn Monroe într-o manieră personală, adesea paradoxală, dacă avem în vedere informațiile și miturile deja existente despre legendara actriță de la Hollywood.
Norma Jeane (numele adevărat al vedetei) se imaginează adesea, pentru a se concentra sau a se liniști, înconjurată de „un cerc de lumină”. Dar această lumină este neagră: înconjurată din toate părțile de reflectoare sau camere video, Monroe, vampirizată și devorată de privirile libidinoase ale admiratorilor ei, avansează în întunericul care amenință să o cuprindă.
Modul în care australianul Andrew Dominik reinventează imaginația hollywoodiană a anilor 1950, pentru a-și dezvălui fundalul/secretul malefic, amintește – cel puțin în spirit – de cinematografia lui David Lynch. Până într-un anumit punct, Blonde se aseamănă – pe alocuri – cu un remake după Inland Empire. Comparația poate fi surprinzătoare, având în vedere filmele anterioare ale lui Dominik, dar cei doi realizatori au puncte în comun: macină moștenirea hollywoodiană și lucrează, printr-o abundență de efecte, la o formă permeabilă a imaginilor impure – de exemplu cele ale reclamei, un domeniu în care Lynch a investit de mai multe ori. Astfel, filmul trece de la alb-negru la culoare, schimbă formatul, este plin de slow motion, viziuni cosmice, suprapuneri digitale, cadre anamorfozate. Această abundență provoacă unele ciocniri și constituie principalul punct de interes al filmului, chiar mai mult decât interpretarea, cu siguranță, uneori impresionantă, a Anei de Armas, care înfățișează o Marilyn constant echilibrată deasupra unui abis. Abundența formei acestei pelicule contrastează radical cu rigiditatea excesivă a tezei pe care se bazează povestea: întreaga viață a lui Monroe este bântuită de umbra tatălui absent și de sentimentele legate de supărarea provocată de neputința de a deveni mamă.
Centrul de greutate al lui Blonde se află în altă parte, în felul în care fiecare scenă sau aproape fiecare scenă «mai tare»desfășoară o logică formală proprie, mânată de o imensă sete de experimentare. Așa se face că apare un trio care se îndreaptă spre o tranziție uluitoare: în timp ce Marilyn face sex cu fiul lui Charles Chaplin și Edward G. Robinson, pânza pe care se îmbrățișează îndrăgostiții prinde viață, printr-o transformare, pentru a se îmbina cu Cascada Niagara (Niagara, film produs, în 1953, de Henry Hathaway). Tocmai în fața Niagarei, proiectată într-un cinematograf, o regăsim, apoi, pe Marilyn mângâiată de aceiași doi îndrăgostiți. Chiar dacă este mascată digital, potriveala este total neașteptată și mărturisește dorința de a amesteca imaginile iconice ale lui Monroe pentru a săpa un filon aproape fantasmagoric. Mai presus de toate, trucul acesta poate da cheia aprecierii filmului în ciuda deficiențelor sale: asocierea prozaică a ideilor la originea deplasării plastice (orgasm → cascadă) este contrabalansată de o sumă de detalii care îl îmbogățesc, precum această ușoară tremurare a cearșafului în momentul în care prinde viață sau când materialul se îmbină complet cu spuma apei.
Cele mai convingătoare secvențe ale acestei pelicule se supun acestei reguli tacite: dinamica lor nu poate fi redusă la principiul care le prezidează. Merită menționată și o altă scenă de mare succes în care actrița participă la premiera filmului Men Prefer Blondes de Howard Hawks. Piesa de bază a lui Monroe, melodia „Diamonds Are a Girl’s Best Friend” face parte dintr-un joc de cadre și cadre inverse care inversează tonul original al scenei. Sala, revărsată în roșul sclipitor al filmului, devine anticamera iadului, primind spectatorii cu zâmbete pe jumătate vesele, pe jumătate îngrijorătoare, în mijlocul cărora Marilyn, deposedată de propria imagine, strigă de disperare. Scena poate avea defectul de a fi explicată printr-un dialog redundant („Nu sunt eu!”, se plânge ea). Andrew Dominik realizează un mic tur de forță: transformă lejeritatea lui Hawks în terenul unei ceremonii demonice.
Regia acestei controversate pelicule poate fi calificată în multe feluri: violentă, brutală, îndârjită, uneori chiar plictisitoare, dacă ne gândim, de exemplu, la scena în care Marilyn vomită în toaletele unui avion și – prin extensie – pe cameră și pe fața privitorului. Secvențele care justifică interzicerea filmului pentru cei sub 18 ani în Statele Unite sunt probabil cele care vor face să curgă cea mai mare cantitate de cerneală: Andrew Dominik detaliază în mod grosolan violurile suferite de vedetă, precum și felația forțată de Kennedy, filmată fără puncte de suspensie și montată în paralel (într-o telescopie destul de grosolană) cu lansarea unei rachete pe care președintele o urmărește cu ochiul distras la televizor.
Același lucru este valabil și pentru cele două scene de avort, una reală, cealaltă posibil fantezistă, fiecare conținând o imagine filmată din interiorul vaginului personajului. Aceste prejudecăți, care frizează aparent prostul gust, au meritul de a rămâne pe o singură linie: a figura, în carnea lui Monroe, violența unei priviri pătrunzătoare. „Plasând” (prin intermediul efectelor digitale, de la sine înțeles) aparatul de fotografiat în interiorul sexului lui Marilyn, regizorul nu se sincronizează cu privirea chirurgului, ci concretizează ceea ce stă la baza privirilor pofticioase ale bărbaților care îi sondează trupul. Aceste scene au doar coerența cruzimii. Viziunile «in utero», care amintesc – la distanță – de fătul din 2001: A Space Odyssey, dau embrionului o voce și o conștiință. Filmul ajunge să cultive o oarecare ambivalență în acest punct. Dacă susține punctul de vedere nevrotic al lui Monroe, copleșit de un sentiment de vinovăție, el preia, chiar și involuntar, codurile campaniilor americane anti-avort difuzate de multe rețele de orientare de extremă dreapta și religioase.
Partea compozită a stilului lui Andrew Dominik își arată aici limitele: prin căutarea imaginilor peste tot, camera lui ajunge să caute coșurile de gunoi. Ceea ce îi alimentează singularitatea – o anumită îndrăzneală, o dorință de a arde orice – se dovedește, în egală măsură, și slăbiciunea sa: căutarea ajunge la „prea mult”. Rezultă un film prea lung, care pe alocuri merge prea departe, cu capul în jos, cu riscul de a părăsi drumul cunoscut. Cu toate acestea, aceste erori nu sunt suficiente pentru a întuneca complet imaginea; sinusoidală, scufundarea eroinei Norma Jeane Mortenson în iadul Hollywoodului și a cercurilor sale întunecate conține suficiente elemente de coșmar pentru “a nu arunca copilul afară cu apa din copaie”.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
un teaser vizionat de aproape 10 milioane de oameni din 22 iulie
Regia: Andrew Dominik
Scenariul: Andrew Dominik după un roman de Joyce Caroll Oates
Imaginea: Chayse Irvin
Montajul: Adam Robinson
Muzica: Nick Cave, Warren Ellis
Distribuția:
Ana de Armas – Marylin Monroe
Bobby Carnavale – Joe DiMaggio
Adrien Brody – Arthur Miller
Julianne Nicholson – Gladys
Caspar Philipson – Președintele
Distributor: Netflix
Data apariției: 28 septembrie 2022
Durata: 2 h 46 min
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Un artist al înșelăciunii – Ripley
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.