“Uite, dacă-mi strâng sufletul, nu se prinde nimic în el. Oricum, am ajuns departe, foarte departe. O mai fi ceva? Arborii cresc, le dau mugurii, le pică frunzele și se întreabă: o mai fi ceva? Oamenii iubesc, stau de vorbă și mor. O mai fi ceva? Morții tac. Scrutează veșnicia și tac. Lasă iarba să-i facă optimiști până în toamnă. Atunci mor din nou peste moartea lor veche, grămadă. Și tac, și tac, și tac.”
Marin Sorescu
Doar la frunze voiam să mă refer, totuși. Frunzele arborilor cresc și pică în fiecare an. Ei, arborii, “știu”, însă, că alte frunze le vor crește, deci pentru ei “mai e ceva”. Și pentru noi, privitorii de frunze, există acel ceva anual, vizibil primăvara, dar mai ales toamna: frunza crescătoare și apoi căzătoare.
Treceam ieri pe lângă niște arbori care începuseră să se întrebe… Să trimită întrebări spre pământ, unele galbene, altele roșii, altele multicolore… Pământul e cald și ieri bătea un vânt fierbinte care amâna întrebările, plimbându-le prin aer, în încercarea verii de a evita răspunsurile.
Deocamdată sunt întrebări puține, care mai pot pluti în văzduh, care se mai pot răzgândi, așezându-se pe o bancă sau pe un umăr, în joacă. M-am trezit însă amintindu-mi și de oameni, care, după ce iubesc, vorbesc. Pare-se că n-au timp înainte, se grăbesc să nu piardă iubirea, mult mai importantă decât vorbirea.
Iubirea te înflorește, vorbirea te coace. Și coacerea prevestește moartea. Așa că de ce ne-am grăbi să vorbim? Mai e timp! Moartea este o promisiune de tăcere, în care s-au topit iubirile și rostirile noastre.
Optimismul se întinde vara, la soare, pe iarbă. După care, iarba uscându-se, frunza căzând, moartea cea nouă se adaugă celei vechi, și celeilalte de anul trecut, așa cum morții se îngroapă unii peste alții, unii lângă alții, unii în timp, alții în gând.
Doar un lucru mă-ntreb: de ce-or mai fi scurtând veșnicia? Ce-o fi de văzut în zarea ei? Ce taină cred ei că vor descoperi uitându-se atent într-un loc care nu începe și nu se sfârșește?
Voi trece, de azi înainte, mereu pe lângă arborii aceia, să văd câte întrebări s-au adăugat azi celor de ieri. Și știu că vor fi tot mai multe pe zi ce trece. Întrebări la care răspunsurile se-ascund, oricât de mult am iubi, oricât de frumos am vorbi și oricât de tăcut și intens vom scruta veșnicia atunci când vom muri. O mai fi ceva?
Guest post by Roxana Matei
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
