Nu reușesc să-mi amintesc acum cine a constatat că orice viață este un proces de demolare. Dar este adevărat. Amurgul poate fi și lung și foarte frumos, dar asta se întâmplă rar. Mult mai des, asfințitul este dureros și brutal. Realitatea se deșiră, iar sfârșitul vine, întotdeauna vine.
Ai spune că știind aceste amănunte elementare, am învăța din vreme să prețuim mai mult clipa care e orice viață. Dar nu se întâmplă nici asta, iar pe la noi e și mai rău. Căci suntem învățați să îndurăm și jugul și jegul.
Atâția români își sfârșesc existența hăituiți, mințiți, umiliți și înspăimântați, fără dinți în gură, fără să mai fi auzit o vorbă bună de decenii, fără să îi mai fi păsat cuiva cu adevărat de viața lor. Nu ne pasă de sfârșit. Dar nici de început.
E greu de găsit prin Europa un trib care să-și trateze copiii cu mai multă nepăsare, superstiții și, în definitiv, ticăloșie decât vlahii noștri. Totul în timp ce, din gură, suntem nevinovați și plini de intenții bune. De fapt, nu ne interesează. Nici de bătrâni, nici de copii, nici de toți cei dintre vârste.
De ani de zile scriu – zadarnic, firește – că în România nu poți trăi decât urlând permanent, de la nedreptățile întâlnite la tot pasul, sau fiind complice cu răul. Dacă nu ai nici vocație de luptător cu morile de vânt, nici vocația lașității, nu-ți rămâne decât exilul, fie și interior.
Căci: ce popor e acela care îl acceptă atât de senin premier pe tov. gen. dr., păpușa politică gonflabilă a președintelui cu vocabular de douăzeci de cuvinte, cu tot cu peroadă? Același care nu l-a judecat nici până în ziua de azi (și nici până la judecata de apoi nu se va întâmpla) pe Iliescu, morții de acum treizeci și ceva de ani ar fi putut să ne aducă libertate. Dar nu ne-a plăcut libertatea.
Nu ne-a plăcut nici democrația, am înfăptuit originala, modernitatea ne repugnă, alegerile libere nu sunt libere, securitatea e în toate cele ce sunt, partidele politice sunt când niște glume jalnice, când niște rețele de plantat lefegii la stat (ul) degeaba, jurnalismul a murit și a fost îngropat și nici nu îi plânge nimeni de milă. Am mai constat: românul devine amabil ca pisica de casă, când îi dai plic.
Și în tot acest peisaj dezolant de dinainte de cortină, a mai apărut ceva, în anii din urmă: suntem veseli. N-avem drumuri, n-am școli, n-avem spitale, suntem săraci, flămânzi, nu prea isteți, needucați și bolnavi, dar chefuim balcanic deasupra tuturor prăpăstiilor. La festivaluri, birjar!
Lumea noastră strâmbă e bună să faci în ea filme tragi-comice, până și moartea și-a pierdut misterul, adio, decență, adio, demnitate. Nu e vorba că merge și așa (deși nu merge), de fapt e mult mai rău: e vorba că ne place așa. Atât știm, atât putem și, la urma urmei, atât vrem. Nimicul cu moț.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
