Citesc de ceva timp Catchy și-mi plac tare mult textele publicate. Cu toate astea, nu credeam vreodată că voi vrea să trimit și eu un text. Nu am talent la scris și nici nu știu să folosesc cuvintele într-o ordine oarecum creativă. Însă mi se întâmplă și mie să trec printr-o situație cum știu că au mai trecut și altele/alții și simt nevoia sa o împărtășesc cuiva. Iată!
Stau și mă întreb, oare sunt îndrăgostită dacă îmi stă inima in loc când mă uit în ochii lui?
Se da următoarea problemă. El este un prieten din anturajul meu. Ne-am cunoscut în urma cu patru ani, dar pe vremea aia nu-mi zburau fluturași prin stomac când eram lângă el.
În toți anii ăștia am fost împreună cu toată gașca în excursii, la petreceri, la nunți, cred că am și dansat împreună, dar niciodată nu am avut o problema să comunic cu el, să-l privesc în ochi și nici picioarele nu se comportau ca niște trădătoare.
A venit pandemia, nu ne-am prea văzut fizic, mai comunicam online sau la telefon, dar sentimentele mele erau în parametri normali.
Cred că am uitat sa menționez că el e într-o relație de vreo cinci ani și eu, la fel.
Toate bune și frumoase până când am început să ne revedem regulat cu gașca de prieteni comuni și să ieșim la o plimbare, la o discuție în oraș etc.
Și într-o zi, când vine la mine să vorbim, mă apucă așa de nicăieri un sentiment de parcă nu mă pot uita în ochii lui prea mult că mi se înmoaie picioarele și mi se pune un nod in stomac. Hopa! Nu am închis un ochi în noaptea aia pentru că a trecut foarte mult timp de când nu m-am simțit așa, ca lovită de trăsnet.
În fine, au trecut zilele, am mai dat uitării sentimentele astea și peste vreo săptămână ieșim din nou cu toții în oraș. La un moment dat, îl văd pe El că vine spre mine și se uită fix în ochii mei atât de adânc, că am uitat să respir. Pauză în gânduri, pauză de la respirat, s-au oprit oamenii din jurul nostru, pământul și-a oprit rotația. Pauză. Liniște.
Mă doare ceva, dar nu știu ce, e o senzație dulce acrișoară. Știu că mi-a zis ceva, dar nu-mi amintesc niciun cuvânt. Aș vrea să-l privesc în ochi, dar mă lovește un sentiment straniu de rușine. Ce? Încerc să-mi revin și-mi spun că ne știm deja de atâția ani, îl cunosc așa de bine pe el și pe partenera lui și el mă știe ce zurlie sunt și totuși nu mă pot opri din a-i căuta privirea. Mi-e sete de căldura ochilor lui. Mereu m-a privit așa, dar nu am observat eu?
Mare năpastă pe sufletul meu, nu pot dormi nopțile că mi-e dor să-l știu în preajmă și îmi fac tot felul de filme în cap, scenarii care nu se vor întâmpla vreodată. E ca o boală, oare m-am îmbolnăvit? Oare ce-mi lipsește? Ce pot învăța din asta? Povestea asta acum a început, dar zău că nu știu cum se va sfârși.
Oare cine ar putea să-mi răspundă la întrebări fără să mă judece?
Cu respect,
Lexa
Continuarea, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mi-a fost dor și am mai riscat o dată
Despre farmecul burghez al discreției
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
