Dragă Liv, cum am descoperit recent, lumea e tare mică. „El mundo es un pañuelo!” spun spaniolii (Lumea este o batistă) și nu greșesc deloc, căci, uneori, ne este dat să trecem unii pe lângă alții sau chiar să ne intersectam de mai multe ori în viață înainte de a ne (re)găsi. Și, deși seamănă cu un subiect de roman, nu e (dar ar putea fi). Pe lângă că am copilărit în localități vecine, am fost colege într-o televiziune și acum, dacă îmi permiți, continuăm să fim colege de… condei. Și cum la Catchy mi-am propus să stau de vorbă cu majoritatea scriitoarelor contemporane (dacă nu cu toate), evident că nu aveam cum să nu te invit să-mi răspunzi la câteva întrebări.
Ai în derulare numeroase proiecte, dar toate gravitează în jurul aceluiași nucleu: cărțile. Te-aș ruga să ni le detaliezi pe rând.
Poate că ar fi trebuit să știu mai demult, dar pentru mine revelația a venit la 40 de ani, vârstă la care am avut curaj să mă întorc spre mine și să mă întreb ce vreau să fac în următorii 40. Răspunsul a fost simplu: vreau să fac ce îmi place. Adică să scriu, să citesc și să călătoresc. Am combinat cele trei ingrediente și, practic, așa s-au născut și Ocolul lumii în 100 de cărți, și Reading is cool, și The Writing School și toate lucrurile pe care le fac și pe care le-am așezat sub generoasa pălărie The Writing Journey.
,,Ocolul lumii în 100 de cărți’’ a început în 2017 și a luat o pauză forțată pe durata pandemiei. Am apucat totuși să bifez peste 20 de destinații și să le povestesc și altora despre ele. Așa am ajuns în școli, să le vorbesc copiilor și mi-am dat seama că nu mai era o chestie doar pentru mine, ci o experiență pe care voiam să o împărtășesc.
Proiectul asta m-a învățat să privesc viață cu alți ochi. Nu puteam să nu-l asociez cu cealaltă marotă a mea, și anume educația. Sunt foarte preocupată de ceea ce se întâmplă în școlile de la noi și în școli, în general. Nu mai am naivitatea să cred că aș putea să schimb ceva, pentru că școala românească este de neschimbat, sunt realistă. Încerc, totuși, să-i construiesc o proptea. Mi se pare mai onest și mai eficient.
Poate să sune nebunesc, dar scopul meu e să scot cartea din școală. Pentru că, din păcate, de prea multe ori școala a uitat ce să facă bun din carte. Și atunci, ca să poți să-i dai o șansă nouă, trebuie să îi speli imaginea, astfel încât ideea de carte să nu mai fie asociată cu un instrument pentru tocilari, cu o pedeapsă sau cu încă o temă pentru acasă. Uităm că lectura e o bucurie, un mod prin care să descoperi lumea, să te îmbogățești, să-ți lași mintea să meargă. Cum putem noi să mai schimbăm asta în școală? Cum să mă duc eu la doamna profesoară X și să îi spun: copiii ăștia trebuie să audă și de Neil Gaiman, nu doar de Vasile Alecsandri. Ea o să-mi pună sub nas baremul de la Capacitate și o să mă întrebe ce-a vrut să spună autorul.
Am dus-o în școli pe Anne Frank, o autoare de vârsta lor. Le-am explicat copiilor cine era Anne, ce căuta ea la Amsterdam, unde e Amsterdamul pe planetă, cum arată casele din Amsterdam și de ce sunt atât de înguste. Am vorbit despre naziști și despre Holocaust, dar și despre cum ar fi să trăiești timp de doi ani doar în aceeași încăpere cu mama ta, fără să poți vorbi cu prietenele tale pe telefon, fără internet și fără vizite la mall. Practic, să crești la propriu sub ochii părinților tai. Am reconstituit niște experiențe pe care altfel copiii nu ar avea cum să le înțeleagă. Le povestești despre cum oamenii ăia erau nevoiți să ridice patul pe perete ziua ca să aibă loc într-o cămăruță cât un sfert din sala lor de clasă, cum nu puteau să tragă apa la WC ca să nu fie auziți și cum habar n-aveau dacă afară e noapte sau e zi, pentru că geamurile erau vopsite, ca să nu pătrundă lumina. Una e să îi pui pe copii să reconstituie experiența și să înțeleagă totul altfel, și cu totul alta să le pui cartea sub nas și să le spui: Citește! Ce-a vrut să spună autorul?
Am mers o vreme în școli, dar problema cu genul ăsta de proiect e că are nevoie de consecvență. Nu e destul să vină într-o zi un om și să îți spună astfel de lucruri. Va rămâne o experiență one time only și, în cel mai bun caz, o să ții minte de-a lungul vieții o poveste despre Anne Frank. Dar cum ar fi să ți se întâmple asta o dată pe lună, sau o dată pe săptămână? Așa s-a născut ideea cu book club pentru adolescenți, cu oameni care să le coordoneze local, cineva care să vină și să consolideze povestea asta și să o transforme în obișnuință, în normalitate, să îi învețe și să îi încurajeze pe copii să gândească altfel. Să îi învețe să-și pună întrebări atunci când deschid o carte, să vrea să știe când se întâmplă acțiunea și cum era lumea la momentul ăla, cum trăiau oamenii și cum se îmbrăcau și ce mâncau. Că altfel, dacă stăm doar să vorbim despre noțiuni literare și despre metaforă și sinecdocă, o să creștem niște mici papagali care reproduc lucruri auzite la alții. Asta vrem de la copiii noștri?
„Ocolul lumii” este un proiect pe care vreau să-l reiau. Am deja în așteptare cu toate destinațiile pe care în 2020 nu am reușit să le bifez, la care s-a adăugat bonusul din pandemie. Am citit mult mai mult în ultimii doi ani și am adăugat pe listă scriitori noi și locuri noi pe care vreau să le văd prin ochii lor – vreau să văd Israelul, vreau să văd Egiptul, Iordania, Canada, locuri care nu erau inițial printre destinațiile mele.
Tot de la o nevoie egoistă a apărut și „Reading is Cool”. A ajuns la mine o statistică din care reieșea că românii nu citesc. Nu mai știu cifra exactă, dar era ceva infim, poate chiar mai puțin de o carte pe an parcursă de un cititor român. Pe mine mă inflamează cumplit afirmațiile astea. Cum adică românii nu citesc? M-am uitat în lista mea de lecturi și aveam peste 100 de titluri adunate doar în anul ăla, dar cărțile mele nu se regăseau în statistica respectivă. Și nici cele ale prietenilor mei. Sigur, aceste statistici se fac în funcție de vânzări, dar pentru mine consumul înseamnă cât citești, nu cât cumperi. Că putem să citim de la bibliotecă sau e-books sau să împrumutăm de la prieteni, iar pentru asta nu trebuie să se simtă nimeni vinovat sau să nu apară în statistici.
„Reading is cool” a fost la început o provocare, ca să demonstrez că oamenii citesc. Apoi am trecut la pasul următor: am vrut să îi fac să citească și pe cei care au pierdut obiceiul ăsta pe undeva, pe drum. Am creat un cadru safe pentru ei, mai întâi un grup de Facebook, apoi un club de carte virtual și apoi o comunitate care să le dea sentimentul de apartenență. „Reading is cool”, pe termen lung, trebuie să fie spațiul în care intri pentru că tu vrei să faci asta, nu pentru că te obligă cineva. Pentru că știi că acolo găsești oameni ca tine, care vorbesc despre cărți pe limba ta.
Ce este „The Writing School”? Cui se adresează? Este nevoie de o scoală de scriere pentru aspiranții la statutul de scriitor?
Eu am terminat Facultatea de Litere. A fost o școală foarte bună, dar care nu m-a învățat să scriu, ci mai degrabă să privesc scriitura și cărțile cu ochi critic. Și sunt recunoscătoare pentru asta, fiindcă mie nu-mi place să privesc nimic cu ochi critic 🙂 Am simțit că ne lipsește un loc unde să fim învățați cum să scriem. Și totuși, țoată lumea scrie. De la sms-uri și mesaje pe Whatsapp, până la eseuri și articole de blog, toți scriem, dar fiecare învață de pe unde poate. Sunt o mulțime de workshopuri care promit rețetă succesului nemuncit și tot mai mulți își trec în CV profesia de ,,creator de conținut’’. Sunt foarte puține ateliere cu adevărat valoroase, care abordează scrisul cu seriozitate, dar ele exista. Însă chiar și în cazul lor, scriitura e abordată adesea ca o preocupare de timp liber. Mi-am dorit să construiesc un loc în care scrisul e tratat cu responsabilitate. În loc să luăm în brațe veșnicul ,,nu se poate trăi din scris’’, să transformăm scriitura în profesie. Doar că asta nu se întâmplă de la sine, în timpul liber.
Nu este o școală pentru cei care aspiră la statutul de scriitor de succes, dimpotrivă. E o școală care îi descurajează, îi trezește. Pentru că îi face să înțeleagă că să fii scriitor înseamnă mult mai mult decât să pui cuvinte pe hârtie. Scriitor te faci singur, doar dacă muncești pentru asta. E ca la școala de șoferi: instructorul poate să îți arate cum funcționează mașina, dar e treaba ta dacă vrei să te faci pilot de Formula 1. Nicio școală nu te poate face scriitor, așa cum nicio școală nu te poate face medic dacă nu practici și dacă nu vrei să faci de-adevăratelea meseria asta și dacă nu îi dedici efort și timp.
Ce te face școala asta este măcar să fii un cititor mai conștient. E simplu să stai pe margine și să spui ,,nu mi-a plăcut’’, ,,puteam și eu’’, dar e cu totul altceva să încerci pe pielea ta și să îți dai seama cât efort și câtă vulnerabilitate stau în spatele unei povești. Acolo e un om care a muncit, iar munca aia trebuie evaluată așa cum merită.
Este o școală despre înțelegere, nu e despre aplicat niște metode. Nimeni nu te învață să scrii o carte în trei pași simpli. Eu nu vreau să te fac scriitor. Eu vreau să te fac să înțelegi ce înseamnă să fii scriitor și apoi tu să alegi dacă asta vrei sau nu. Asta-i școala de scris. E locul unde înveți să evaluezi corect și mesajul, și efortul, fără să simți nevoia să ai o diploma. Nu ai nevoie de o diplomă ca să evaluezi o carte, ai nevoie de common sense.
Îmi place sau nu-mi place nu este o evaluare, e doar o afirmație superficială. Sub primul strat al unei cărți exista întotdeauna mult mai multe straturi pe care merita să le explorezi și e decizia ta la care dintre ele vrei să te oprești. O carte bună nu este cea care îți da răspunsuri, ci este cea care te face să îți pui întrebări. Și atunci, ăsta e rolul meu: să te fac să-ți pui întrebări.
Înscrierea se face pe bază de eseu nu pentru că am eu vreo calitate să pun note, ci pentru că este foarte important pentru mine să știu ce-l aduce pe om acolo. Când cineva îmi spune: vreau să ajung faimos! e cel mai sigur drum spre un NU hotărât. La fel și pentru cei care îmi spun că vor să scrie o carte până la finalul anului. Nu îți poți da deadline să scrii o carte.
Tu ești și fondatoarea editurii „The Writing Journey”. Care este misiunea acestei edituri? Cu ce se diferențiază de restul editurilor de pe piață?
Am eu pornirea asta să mă arunc mereu cu capul înainte, mai ales când simt că e șansa mea să-mi apar principiile. Nu-mi iese mereu 🙂 Inițial, am gândit The Writing Journey drept editura care le deschide uși celor cărora nu li se deschid uși la început de drum. A pornit tot dintr-o nevoie a școlii, pentru că oamenii veneau, scriau și începeau să se întrebe cine ar publica niște debutanți necunoscuți. N-am găsit prea multe variante pentru combinația asta. Să fii debutant e greu, să fii necunoscut e și mai greu, dar să fii amândouă în același timp e de-a dreptul de neconceput. Așa că am deschis o editură pentru ei. Habar n-aveam în ce mă băgam, dar am pus la bătaie toate rezervele personale. Am învățat pe barba mea și chiar mai repede decât speram de ce rămân ușile alea închise.
Investiția într-o carte nu este doar de timp și de emoție, ci este o investiție considerabilă de resurse care te aduce destul de repede în situația în care să sângerezi, mai ales financiar. Avem toți doza asta de ipocrizie: ne batem cu pumnii în piept că susținem autorii români, dar când ne apucăm să punem cărți în coș în librărie, ne uităm după cărți premiate, după autori confirmați, de regulă străini, și doar la final, când coșul e aproape plin, mai agățăm și un debutant român necunoscut ca să atingem suma necesară pentru transportul gratuit. Și, cine știe, poate ne poate surprinde plăcut.
Și atunci, vine momentul în care trebuie să iei o decizie de business, să-ți pui primul masca de oxigen și să faci ordine în bunele intenții. Așa că am regândit poziționarea, iar editura The Writing Journey a devenit o editură de nișa, dedicată în primul rând scriitorilor români începători care termină cursurile la „The Writing School”. Nu pentru că e un bonus pentru cursanți, ci pentru că atunci când decid să arunc pe piață o carte în care îmi investesc propriile resurse, vreau să fiu sigură că povestea asta a trecut în toate fazele prin ochiul meu, că îmi asum cap coadă procesul și că forma în care iese cartea este cea mai bună formă de care sunt eu capabilă în calitate de suport pentru omul care își pune numele pe copertă.
Este greu să conduci o astfel de afacere în domeniul cultural, cel mai adesea, ignorat de autorități? Nu pot să nu-mi aduc aici aminte cuvintele ce i se atribuie (cu diferite variante de traducere) lui Churchill: „Fără cultură, pentru ce mai luptăm?”.
Este greu să faci orice, dacă aștepți sprijin de la autorități. Faptul că e un business în domeniul cultural nu-l face cu mult mai special față de un business din domeniul hospitality sau din orice alt domeniu. Sigur că te confrunți cu alt tip de provocări, dar provocări sunt peste tot. Dacă te bazezi pe autorități, ți-o furi. Ești pe cont propriu, că peste tot. Important e să îți găsești nișa corectă, să îți ajustezi corect resursele, publicul și să ai pe lângă tine oamenii potriviți, indiferent că e vorba de cultură, despre turism sau despre industria alimentară.
O chestie la care țin foarte tare este să nu lucrez cu statul. Și nici nu mă aștept că statul să mă ajute. Dimpotrivă. Nu m-aș duce niciodată la Ministerul Educației să propun vreunul dintre proiectele despre care ți-am povestit, pentru că știu că primul lucru pe care l-ar face ar fi să le altereze și să le transforme într-o altă rotiță dintr-un mecanism care nu merge.
E absurd și inutil să te plângi. Dacă îți faci treaba bine, lucrurile merg. Tot ce poți să faci e să speri că statul român o să renunțe într-o zi să-l mai citească pe Kafka și să-l confunde cu un ghid de bune practici. Uite, vezi? E singurul context în care m-aș bucura dacă cineva nu citește 🙂
Cum poate un autor să publice la „The Writing Journey”?
Răspunsul scurt: să muncească 🙂
Răspunsul lung e că trebuie să înțeleagă că scopul n-ar trebui să fie publicarea, ci drumul care te conduce în mâna cititorului. Internetul e un lucru minunat care ne dă acum acces la scriitori imenși: Salman Rushdie, Margaret Atwood, Joyce Carol Oats povestesc despre cât e de greu să scrii o carte și să fii acceptat de o editură. Dar e ceva ce nu menționează niciunul: cât de greu este să fii acceptat de public.
Hai să pornim de la ipoteza ideală în care toate manuscrisele pe care le primește o editură sunt bune, absolut geniale. Autorul a muncit, editura a fost de acord să publice cartea, ba chiar a susținut-o cu o campanie de comunicare intensă. Dar mai există acest ultim pas despre care nimeni nu vorbește: acceptarea de către public. Doar pentru că ai publicat o carte nu înseamnă automat că ea o să fie vândută, citită și apreciată. Nici nu poți să te bazezi exclusiv pe bugetul de marketing. E treaba ta, ca autor, să îți construiești o relație cu publicul tău, să-i câștigi încrederea, dacă vrei ca oamenii să te citească, mai ales dacă vrei să faci asta pe termen lung. Publicul e cultivat, are voință proprie, decide singur, e subiectiv.
„Vreau să public’’ nu cred că e cea mai potrivită așteptare. Aș porni la drum cu dorința să scriu o carte bună, care să schimbe ceva în cel care o citește. Iar pentru asta e nevoie de răbdare și de multă muncă. Nu există o formulă magică pentru scris. Nu există o formulă magică să fii publicat și nici una care să te facă să-ți câștigi publicul. It is what it is.
Sunt oameni care scriu genial și care așteaptă ani, decenii întregi să fie descoperiți și apreciați. Am un exemplu recent: am ajuns de curând la Etgar Keret, dar omul ăsta scrie de 20 de ani. Eu abia acum i-am descoperit o carte care m-a făcut să mă întorc și să îi caut toate cărțile anterioare.
Ne definim greșit scopurile și așteptările. Nu este despre cum public, ci despre ce am de spus. Scopul meu e să-l mișc pe cititor, să ajung la el și să știu că apreciază ceea ce am făcut pentru el. Este despre ceea ce își ia omul din cartea mea și ce rămâne cu el după ce închide cartea. Asta ar trebui să fie scopul real. Nu publicarea.
Vorbește-mi despre „Cartea Copiilor Scriitori”.
Este un proiect născut tot din nevoia mea de educație solidă, dar pe care nu trebuie să o facă doar școală, ci și noi, părinții, tot timpul, nu doar la ore. Am vrut să scot copiii din structurile rigide și să le deschid o ușă nouă. Iar dacă dintre toți copiii ăștia care au contribuit la cele două volume, măcar unul ia în calcul ideea de a scrie, mi se pare un gest recuperator foarte sănătos.
17 copii, dintre care unora nu li se dădeau mari șanse în mediul formal, și-au văzut numele pe o carte publicată. A fost o joacă pe care unii dintre ei au luat-o foarte în serios. Unii încă scriu, alții au zis că nu vor mai face asta niciodată. Au înțeles ce înseamnă industria din spatele cărților, noțiunea de editor, de tipografie. Nu a fost un proiect din care să facem bani sau să atingem celebritatea, ci a fost o experiență care să le dea, pe viitor, o referință concretă despre ce se ascunde în spatele unei cărți.
Care crezi că este misiunea scriitorilor în actualitate și în ce măsură este nevoie să se implice în viață socială și în evenimentele care afectează la scara macro omenirea?
Este o limită foarte fină între un scriitor și un om care scrie. Și, din păcate, ea se șterge foarte ușor când intervine orgoliul. Statutul de scriitor real îți dă voce și te obligă să iei poziție, să spui ce crezi, e datoria ta, face parte din fișa postului. Dar ești obligat să îți asumi opinia la fel cum îți asumi scriitura. Pentru că ceea ce spui influențează oameni și schimbă destine. Nu îți poți permite să te joci cu astfel de lucruri și, doar pentru că este opinia ta personală, să nu iei în calcul faptul că ea vă fi împrumutată de niște oameni de lângă tine. Ești obligat să rămâi responsabil.
Ficțiune sau non-ficțiune?
Amândouă, cu condiția să fie povești bune.
Lăsând la o parte teoria, nu cred că putem să tragem o linie foarte fermă între ficțiune și non ficțiune. Întotdeauna în ficțiune vor exista bucăți de realitate care dau poveștii autenticitate și consistență, după cum în non ficțiune se aplică de multe ori principiul lui Zinsser, care privește memoriile ca pe o reinventare a adevărului.
Există un moment potrivit pentru toate și cred că e important să citești orice, ca să ai termen de comparație și să-ți asumi o opinie personală. Totuși, vine un moment din care e important să discerni. Eu, de exemplu, ca cititor, elimin acum din lista mea cărțile de dezvoltare personală și pe cele cu rețete de orice fel. Rămân cu memoriile, cu biografiile, cu cărțile istorice. Pentru mine, a venit momentul să pun în aplicare principiul lui James Joyce: Viața e prea scurtă ca să citești cărți proaste.
Ca scriitor, crezi că ai scris deja „the book”?
Ca scriitor, nici n-am început încă să scriu. Am început un început de draft. Și mi-e frică să mă iau la trântă cu ,,the book’’ și o amân cât pot. Am numele pe câteva cărți, dar niciuna nu este THE BOOK. Nu sunt în punctul în care să am suficientă consistență, încă învăț. Sunt încă discipol.
La ce lucrezi în prezent?
La o nouă carte despre scris. „The Writing School” este o școală și pentru mine și m-a ajutat să-mi dau seama că nevoia e mult mai profundă decât Ghidul Scriitorului Începător. Am început să revizuiesc ghidul pentru că am nevoie de un tiraj nou și, pe măsură ce-l reciteam, mi-am dat seama că în acești doi ani și jumătate de când l-am scos, nu doar că am învățat foarte mult, dar am identificat la oamenii cu care lucrez nevoi care trec dincolo de ceea ce am adunat în ghid și cred că m-au ajutat să simt că sunt pregătită să scot o carte nouă despre scris.
Am început și Ghidul de Ghost Writing, dar l-am pus un pic în așteptare, pentru că acolo sunt niște confuzii foarte mari în piață și cred că mai e nevoie de niște munca de clarificare. Nu vreau să mă grăbesc cu el.
Crezi în teoria lui „nu am timp pentru nimic”? Tu cum procedezi? Reușești să-ți faci timp pentru tine?
Cred în teoria lui „am timp pentru lucrurile importante pentru mine”. Îmi găsesc timp pentru mine în momentele în care consider că sunt importantă. Dar când consider că altceva e mai important, atunci o să îmi fac timp pentru acel lucru. Da, cu siguranță mi-ar plăcea să am mai mult timp. Sunt atât de multe lucruri pe care mi-ar plăcea să le fac și pentru care nu găsesc suficient timp, încât încep să cred și în teoria lui „mi-ar trebui mai mult timp”.
Dar teoria lui ,,nu am timp pentru nimic’’ nu stă în picioare pentru mine. Cred că ține mult de felul în care ne prioritizăm noi lucrurile în viață, de ce suntem pregătiți să punem pe primul plan, fără să simțim că sacrificăm altceva, ci doar acordând importanță lucrului pentru care vrem să ne facem timp.
Am timp și pentru mine atunci când vreau asta. Am timp și pentru citit când vreau asta. Am timp și de săpat în curte, dacă asta am chef să fac. Deci nu cred că e o chestiune de timp, ci de prioritate.
Care este viziunea ta vizavi de femeie și putere? Te consideri feministă?
Am lucrat multă vreme în proiecte care vizau principiul egalității de șanse și gen și cred că acesta este motivul pentru care mulți mă consideră feministă. Nu spun că n-aș fi, susțin drepturile femeilor, dar nu mă consider o feministă ca la carte. Mai degrabă, mă plasez într-un spațiu în care cred în echilibru, fie că e vorba de gen, de credințe sau de orice altceva. Cred că genul e o etichetă care n-ar trebui să condiționeze puterea, succesul sau satisfacția de orice fel. Nu cred că e relevant în acești termeni.
Sigur că, de multe ori, societatea ne contrazice. Dar ce cred eu e că, dacă ești cu adevărat dedicat, implicat și pregătit pentru o misiune anume, o să găsești calea să atingi cel mai bun punct pe care poți să-l atingi în spațiul tău. Sigur că există inechități, dar ele țin de multe ori de conjuncturi pe care n-ar trebui să le generalizam. Feminismul nu are în componență gena victimizării și a autocompătimirii, dar nici pe cea a supraevaluării. Nu cred că e cazul să ne batem cu pumnii în piept că suntem femei sau că suntem bărbați. Suntem ființe umane și fiecare dintre noi se confruntă cu propriile constrângeri și cu propriile limitări. Ține de fiecare în parte cum își construiește drumul și în ce direcție alege să o facă.
Feministă sau non-feministă? Nu sunt nici una nici alta. Sau poate că sunt și una și alta. Nu cred că trebuie să fii de o parte sau de alta a baricadei, ci mai degrabă să rămâi în spațiul de echilibru și să îți asumi statutul. O femeie poate să își crească singură copilul fără să își plângă de milă că e mamă singură, așa cum și un bărbat poate face același lucru.
Mișcarea feministă are în spate o istorie absolut răscolitoare și nu poți să contești faptul că noi, ca femei, ne bucurăm acum de cel mai favorabil context din istoria speciei noastre tocmai datorită mișcărilor feministe. Doar că eu cred că ar trebui să ne bucuram de echilibrul ăsta câștigat cu mare efort și sacrificiu, să-l prețuim, să-l respectăm și să nu ducem lucrurile în cealaltă extremă. Nicio extremă nu e bună.
Citiţi şi
Ce să scriu în CV la competențe și abilități sociale
Vrei să te angajezi? Citește despre importanța unui CV bine făcut
Îmi propun să trăiesc, nu să consum zile…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
